Creative flower

Nici nu mai știu cât a trecut de atunci, să tot fie vreo 25 de ani, dar ce îmi amintesc foarte bine este că fratele meu mai mare îmi spunea că în clasa întâi, la școală, pe mine și pe colegii mei ne învățătorul ne va pune să cărăm pietre de moară. Eu îl credeam de fiecare dată, neștiind ce va urma în primul meu an de școală.  Sursa foto: Pexels   Când mă gândesc acum, unele lucruri parcă s-au mai șters din memorie, deși mie îmi par mai vii ca niciodată, cum ar fi ziua când tata m-a dus la școală, m-a lăsat în fața ușii clasei unde urma să învăț și a plecat. Nu am cărat pietrele de moară începând cu clasa întâi, însă am învățat de la bunica mea, femeie de serviciu în aceeași școală, cum să devin invizibilă și cum să mă ascund în cancelarie. Așa aflam subiectele pe care profesorii urmau să ni le dea la teze, de exemplu. Nu le-am spus niciodată colegilor mei ded puterea moștenită de la bunica, iar profesorii nu au bănuit că îi priveam peste umăr când își beau cafeaua la masa din cancelari

Uram din tot sufletul căciula mare și albă cu moț, legată cât mai strâns sub bărbie, care îmi făcea capul să arate ca o ciupercă deasupra căreia se odihnea o ciupercă mai mică. Și o simțeam grea, apăsătoare, abia susținută de gâtul meu subțire. Nu-mi plăcea deloc cum mă îmbrăcase mama – pulover verde și pantaloni albaștri tricotați – pentru evenimentul ăsta din familie, mai ales că nu-i înțelegeam însemnătatea. Îi rupeau turta verișoarei mele, asta auzisem. Alexandra împlinise un an și petrecerea se rezuma la o turtă ruptă deasupra capului ei și la faptul că îi puneau în față o tavă de pe care toți sperau să aleagă banii.  Sursa foto: Pexels   Ce îmi aduc aminte, dincolo de noroiul din curte care se uscase/lipise de cizmele mele înalte, din cauciuc roz, este muzica dată tare care răzbea dintr-o boxă cât un televizor, cu mâner, din lemn, agățată de unul dintre stâlpii casei bunicii. Era făcută chiar de tata, care își construise și o stație de amplificare pe care o împrumuta sătenilor la

Tatăl meu avea cele mai frumoase mâini . Delicate, totuși puternice. Puteau repara orice televizor, orice piesă stricată a Daciei. La final, când termina de meșterit, tata intra în casă, cu mânecile suflecate, nerăbdător să își curețe palmele de urmele muncii lui în atelier sau în garaj.  Fotografie de Juan Pablo Serrano Arenas de la Pexels   Bărbatul cu ochelari ( ca ai tatălui ei) și șapcă neagră , din piele, butonează telefonul inteligent. Nu ridică privirea, pare total absorbit de ecranul ca o evanghelie cu paginile alcătuite din pixeli. El habar nu are ce a stârnit în sufletul Aurei. Pe când ea nu își poate dezlipi privirea de pe mâinile lui. Mâinile tatălui ei au o clonă și ea asta umblă liberă ca glucoza în sângele unui diabetic. Tatăl ei suferea de diabet zaharat. Clona umblă l a fel de liberă și de neprihănită ca în seara aia de decembrie, înainte de C răciun , când bărbatul atingea ecranul unui smartphone în

Povestire scrisă în cadrul atelierului de scriere creativă cu Andra Samson , la Fundația Calea Victoriei. Brigitte Bardot salvează cartierul Acceptasem să mă văd cu el în parcul IOR, pentru că era relativ aproape de casa mea. Îl cunoscusem pe Augustin anul trecut, în vară, pe un grup de Facebook pe care se postau anunțuri pentru adopțiile pisicilor. Îmi scrisese în mesaj privat și îmi mărturisise că este student la Facultatea de Medicină Veterinară din București și că vrea să ne întâlnim față în față, să vorbim despre pisici. Îl atrăsese faptul că pe acel grup eu insistasem ca la o întrebare legată de alimentația pisicilor cu probleme dermatologice să-mi răspundă doar acele persoane care au studii de medicină veterinară ori care chiar profesează într-un cabinet. Am primit zeci de sfaturi de la persoane care nu avuseseră răbdare să citească postarea mea până la final. Toți își dăduseră cu părerea despre alimentația motanului meu. Răspunsul lui Augustin fusese singurul pertinent și

O povestire scrisă în timpul atelieruluide scriere creativă de la Fundația Calea Victoriei, cu lectorul Andra Samson . Înghițisem licoarea din păhăruțul de cristal în mai puțin de o secundă. Gâtul nu mă ustura, așa cum mă avertizase Copilul Pădurii. Am deschis ochii, știind deja că lichidul verde cu miros de brad m-a transportat într-un loc luminos. Razele soarelui îmi pătrunseseră prin pleoapele transparente încă de dinainte de a le deschide. În fața mea se găseau mulți copaci, la distanță mică unii de ceilalți, cu frunzele dese, însă chiar și așa, razele de lumină treceau de ele și mă orbeau. Ochii mei s-au obișnuit însă. Am putut distinge scoarța netedă a unui grup de copaci, aflați ici și colo, dar și scoarța aspră și cu șanțuri adânci, neregulate, a altor soiuri – tot locuitori ai pădurii. Regretam că nu am acordat mai multă atenție la orele de geografie, la școală, când ne-au fost predate diversele tipuri de vegetație montană.    Foto de mali maeder de la Pexels Acum

O proză scurtă născute în timpul Atelierului de scriere creativă desfășurat la Fundația Calea Victoriei, cu lectorul Andra Samson . Judecătoarea din Vișinești Întunericul cuprindea ușor bucătăria. Chiar atunci am simțit cum m-a învăluit mirosul legumelor fierte, de îndată ce am deschis ușa lată, cu geamul acoperit de perdeluța preferată a mamei. Pe aragaz, așezat pe peretele opus ușii, fierbeau într-o oală morcovii și cartofii. Lângă aragaz, în stânga, se afla mica sobă albă de metal, din care se ivea un burlan gros. Pe acolo ieșea fumul greu, însă fiind veche, soba cu trei ușițe vopsite de mama în argintiu avea grijă să scoată fum pe la toate încheieturile. Mama se obișnuise cu metehnele ei și o folosea de ani de zile, în ciuda pierderilor involuntare de fum. Am aprins becul și am ocolit masa mare, de șase persoane, din mijlocul bucătăriei. Acoperită cu o față de masă cu modelul preferat al mamei – zeci de trandafiri roșii și roz – masa era acum plină: castroane, tocătoare, cu