Stă să plouă cu răvașe

În copilărie, cele trei lucruri cu care Eliana se juca erau: cioburile colorate provenind de la sticlele sparte din vechea cârciumă a străbunicului ei; fragmentele de cărămidă roșie de la zidul vechi al clădirii care fusese cârciuma, rămas încă în picioare, ca un dinte îngălbenit într-o gură aproape știrbă; și prăjiturelele cu răvaș pe care le cocea în fiecare duminică bunica ei.

Bătrâna se numea Georgia și asta făcuse toată viața ei: mici prăjituri cu răvaș pe care le cocea în cuptorul din fundul curții, făcut din aceleași cărămizi din vechii pereți ai cârciumii tatălui ei, Gogu Pascu. Când Eliana se făcuse suficient de mare și deja nu se mai juca de-a căutătorii de comori în grădina din spatele casei, unde îngropa deseori cioburi albastre și verzi prin care îi plăcea să se uite la soare, învățase la școală să facă literele mari și mici de mână, dar și de tipar. Bunica o punea să scrie cu litere caligrafice mesajul din interiorul prăjiturelelor. Georgia își nota în fiecare dimineață mesajele care i se arătau în vis. Ținea pe o noptieră, lângă patul cu saltea din paie, un carnețel cu foile îngălbenite și un creion cu mină groasă. În unele dimineți, avea atât de multe mesaje de scris pentru următoarele tranșe de prăjituri cu răvaș, încât se lua cu această treabă și ajungea să hrănească găinile abia spre ora nouă sau zece.

Nu vă lăsați păcăliți de forțele oculte și inculte, scria Georgia în carnețelul ei.

Nu vă lăsați păcăliți de cei ce nu știu să citească.

Scapă cine poate din ghearele plagiatorilor.

O carte la timpul ei face cât o sută de mii de cuvinte.

Ce dau azi pe mere, mâine dai pe cărți.

Biblioteca deschisă care nu spune o poveste credibilă nu primește lumină!

Ți-a ajuns cartea la os.

Azi vei bate pixul cât e cald.

Cartea ta nu sare departe de trunchiul din care a fost făcută hârtia.

Scriitorului la ceas de seară îi șade bine cu cartea lui.

Când de multe cărți te-apuci, mai pe toate le termini fără să le încurci titlurile.

Când bibliotecă n-ai în casă, prostia-ți joacă pe masă.

*

După-amiezele, după ce termina de gătit și de spălat rufele, bunica Georgia îi dicta Elianei mesajele acestea, iar fetița le scria fără să se grăbească, pe niște fâșiuțe de hârtie colorată adusă de la oraș de un bun prieten al bătrânei. Făceau asta în fiecare zi, după ce copila își termina temele, iar duminicile, bătrâna avea grijă să așeze în fiecare bucățică de aluat câte un răvaș. După ce se răceau, le așeza într-un coș împletit, suficient de încăpător. Le acoperea cu un ștergar și, însoțită de Eliana, bătrâna străbătea drumul până la fântâna din mica piață din satul lor. Acolo, le arunca pe toate în apă și le privea câteva minute bune plutind pe suprafața ca de oglindă. Trecuseră câțiva ani până când Eliana își făcuse curaj și o întrebase pe bunică de ce face asta. De ce, după toate eforturile cu răvașele scrise de mână, cu coptul prăjiturelelor la cuptorul din curte, indiferent de vreme, bunica alegea totuși să le arunce într-o fântână. Bătrâna i-a spus doar atât: „Nu-i putem salva pe toți, Eliana. Facem și noi ce putem. Sper ca apa asta să schimbe lucrurile în mai bine, iar tu să crești într-o lume în care să nu-ți fie frică să spui cu voce tare ceea ce crezi, ceea ce gândești.”

La scurt timp după ce vorbise cu ea despre aruncatul prăjiturilor în fântână, bătrâna se îmbolnăvise. Eliana era plecată la oraș în ziua aia. Își depunea dosarul pentru a se înscrie la liceu. O mătușă îndepărtată rămăsese acasă cu bătrâna, să o îngrijească. Dar șederea Elianei la oraș se prelungise, avea de dat examenul de admitere și, după o vreme, nu se mai gândise deloc la bătrână. Era de parcă la oraș timpul se scurgea mai repede. Oamenii erau mai grăbiți, mai încruntați. Fiecare trebuia să ajungă undeva. Când Eliana mergea pe stradă, spre liceu sau spre stația de autobuz, erau umeri care o loveau. Când se afla în autobuz, erau picioare care o călcau pe pantofi. La coadă, la supermarketul din cartier, erau persoane care i se băgau în față.

Când Eliana a împlinit 18 ani, vestea morții bunicii a venit pe neașteptate. A fost nevoită să meargă în satul natal, reușind să citească în autobuz câteva pagini dintr-o carte scrisă de o autoare română. Era un roman primit cadou de la o colegă de clasă. „Noaptea dintre lumi”. Personajul bunicii din carte îi amintea, printre rânduri, de bunica ei. Totuși, nu reușea să-și explice de ce vedea asemănarea asta. În ultimii ani, o vizitase tot mai rar pe bătrână. Chiar dacă, pe când era copil, cele două fuseseră nedespărțite.

Plouase fără încetare în weekendul în care bătrâna urma să fie înmormântată. Apele râului Câlniștea, care străbătea satul Elianei, se umflaseră. Mai multe curți fuseseră inundate, câteva oi se înecaseră, iar pe bunica ei o îngropaseră în grabă, din cauza riscului ca apa râului să pătrundă și mai mult în cimitir. Ploaia schimbase ritmul după care se desfășura viața sătenilor. Fata simțea că ceva se întâmplase cu ei, dar nu-și putea da seama care era motivul.

Se hotârâse să plece duminică înapoi la oraș, așa că luase un microbuz. Străbătând satul sub cerul care abia atunci dădea semne că începe să se lumineze, Eliana văzuse ceva de necrezut. Nu era vorba de curcubeul dublu care se formase în acele minute, ca și când semicercul mai mare îl îmbrățișa și îl proteja pe cel mic, de sub el. Podul de la ieșirea din sat străbătea apele umflate ale râului, iar pe suprafața lui – acum calmă, când ieri fusese atât de învolburată – pluteau milioane și milioane de obiecte. Păreau a fi simple bărcuțe. Ori poate jucărioare din lemn. Când microbuzul a luat o curbă, le-a privit mai bine. Abia atunci și-a dat seama că pe râu pluteau prăjiturile cu răvaș ale bunicii ei, izvorâte pesemne din fântâna unde bătrâna le depozitase ani la rând. Se gândea că apa de ploaie, mai ales în cantitățile mari din ultimele zile, ajunsese în fântână. Era o priveliște de necrezut. Razele soarelui se răsfrângeau în suprafața apei, iar micile prăjituri își desfăceau aluatul de parcă ar fi avut doar două petale, eliberând în aerul dimineții bilețelele de hârtie.

Șoferul microbuzului fusese nevoit să pornească ștergătoarele de parbriz – atât de dese și de multe erau bilețelele ce purtau literele scrise de mâna Elianei-copil și dictate de bunică. Iar când microbuzul a oprit într-o stație, în satul vecin, fata a observat că de suprafața geamului din dreptul scaunului ei se lipise un bilețel. O fâșiuță de hârtie galben-pai, pe care mâna unei copile scrisese, cândva, Scapă cine poate. Abia în clipa aia Eliana a jelit-o cu adevărat pe bunica ei. Printre lacrimi, a reușit să îi spună șoferului să oprească mașina. Ea va coborî aici, chiar acum, făcându-și loc prin roiul de răvașe. Va merge pe jos înapoi, se va întoarce în casa unde a copilărit. Va tăia fâșiuțe din hârtie din filele agendei ei cu pisici, va scrie mesaje și îndemnuri pe ele și va coace prăjiturele cu răvașe în vechiul cuptor al bunicii. Pentru că nicăieri nu-i ca acasă. Și pentru că și-a găsit propriul drum pavat nu cu cărămizi galbene, ci cu milioane de bucățele de hârtie ce-i zâmbesc în lumina soarelui. 

Foto de MOISES RIBEIRO: https://www.pexels.com/photo/single-fortune-cookie-11463220/