Creative flower

Fără să vrea, pisica cu blana alb-negru devenise companionul bunicii mele cu care locuiam sub același acoperiș. Nu îmi amintesc cum de găsise micul animal drumul spre curtea noastră și cum de se aciuase la ai lu’ Milion, știu doar că într-o zi învățasem un cuvânt nou: venetica . Mamaie Georgeta se tot împiedica de ea. Animalul ăsta cu blana bicoloră, cel mai probabil, suferea de foame. Și oricât de mult ar fi hulit-o și ar fi blestemat-o mamaie, tot i se înmuia sufletul și îi dădea bietei pisici venetice o bucățică înmuiată în vreun sos ori în puțină ciorbă rămasă în farfurie sau câteva oase de porumbel din ciulamaua făcută în ziua aceea. Sursa imaginii: pixabay.com Amintirile mele despre Venetică sunt cam încețoșate acum... Nu sunt sigură dacă a stat vreodată să o mângâi, pot doar să spun că era o prezență constantă în curtea noastră. Nu îmi amintesc nici ce culoare aveau ochii ei, să fi fost oare verzi, gălbui? Cine mai știe... Însă blana ei alb-negru – „ tuxedo cat ”, cum spun ame

De când mă știu, am adorat plăcinta cu dovleac. Am multe amintiri cu mama, din bucătărie: parcă o văd și acum cum dă pe răzătoarea cea mare o bucată uriașă de dovleac plăcintar. Și după ce termina cu răzătoarea, punea puțin zahăr și un praf de scorțișoară peste dovleacul răzuit, pe care îl așeza cu atenție pe o foaie de plăcintă pe care o întinsese bine de tot. Amintiri despre plăcintă... o plăcintă scrisă și descrisă Aroma din bucătărie, cât timp plăcinta se cocea în cuptorul nostru electric ori în cuptorul aragazului, era suficientă pentru a mă face să salivez ca un cățeluș în fața bolului său cu mâncare. Desigur, „ispitirea Florentinei” nu se oprea aici, pentru că după ce mama scotea plăcinta din cuptor, urma o altă etapă: zahărul pudră și cu aromă de vanilie, care se așternea cuminte pe bucățelele de plăcintă din tavă ori de pe platou. Îmi plăcea să mănânc plăcinta când se mai răcea, nu știu nici acum de ce nu eram fan al plăcintei calde. Mai are rost să mai spun că papilele me

Am încercat astăzi un exercițiu (bazat pe tehnica Show, don ’ t tell ) care mi-a fost predat la unul dintre cursurile online de Scriere Creativă de la Fundația Calea Victoriei, pe care l-am făcut în iunie. M-am jucat, ce-i drept, cu o propoziție pe care am cules-o din suportul de curs, iar mai jos puteți citi ce a ieșit. Propoziția era în limba engleză („She was so sad when she lost her puppy.”), eu am modificat-o puțin, astfel încât a ieșit o scurtă povestire. Recunosc, e cam tristă, însă m-a ajutat, zic eu, să redau cât de cât tristețea personajului. Ziua în care l-am pierdut pe Dumitru – acesta este titlul pe care l-am ales „Dragă Andreea, Ții minte că ultima dată când m-ai vizitat la țară, am dat peste o fotografie cu mine, ținând în brațe un cățeluș? Am uitat complet de poza aia, cred că nu am mai văzut-o de mai bine de 20 de ani. Și uite că anul ăsta ai găsit-o tu, întâmplător, în spatele biroului tatei, între perete și masa la care ținea el evidența grânelor. Câin