Creative flower

Lumina din camera în care tata repara televizoarele se făcuse tot mai palidă. Tata s-a ridicat de pe scaunul metalic rotativ, cu pernuță cu ciucuri, și a aprins neonul lung de peste un metru, de pe peretele din dreapta. Neonul a început să bâzâie în surdină. Întrerupătorul era chiar lângă tocul ușii care ducea într-o sală mai mică, cu câteva ferestre. Camera în care el a lucrat toată tinerețea făcea parte dintr-o clădire aflată în aceeași curte cu locul în care trăiau ai mei. Era o casă veche, mai mică decât a noastră, lăsată doar cu tencuiala gri la exterior. „Atelierul” lui.    Imagine: struguri din grădina Atelierului   În după-amiezele de iarnă, cu câteva ore înainte de a începe reparațiile, își amintea să bage în priză ștecherul de la soba electrică din apropierea scaunului de lucru. Soba nu era foarte înaltă, însă era lungă, ca un cărucior de bucătărie din plăci de teracotă, cu cinci rezistențe care se încălzeau după o oră-două. Așa se ferea tata de degete înghețate când își

Se făcea că fata ta cea mică începuse să scrie proză scurtă. Își făcuse în sfârșit curaj să pună pe hârtie câteva personaje din învălmășeala minții ei și se înscrisese la cursurile de scriere creativă la care visase încă de prin 2012. Că de n-ar fi avut curaj, nu ar mai fi de povestit.  Agenda cu pisică   Și se făcea că scrisese prima ei povestire scurtă despre tine, cum într-o zi, pe la jumătatea lui martie, tu făcuseși cunoștință cu iubitul ei, pe holul spitalului municipal. Urâse holul ăla o vreme, pentru că o făcuse să se simtă invizibilă și mică. Plus că pe ea chiar nu era așa de greu să o facă cineva să se simtă invizibilă. O propoziție pe care o aruncase din mers profesorul doctor care te operase i se întipărise în memorie cu un fier încins. Și azi, după atâția ani, îl poate auzi și vedea clar, în amintirea acelei zile. „Nu prea ați fost prezenți în peisaj...” Încremenise lângă fratele și sora ei, de parcă medicul îi văzuse acolo, pe holul secției, lângă lifturi, pentru prima da

Îmi doream de foarte mulți ani să fac un curs de jurnalism narativ și visam încă de prin 2011 sau 2012 să îl urmez, mai ales că numele celei care îl preda (pe atunci) la Fundația Calea Victoriei era cel al unei foste colege de la masterat, care scria (și scrie, cred, și în prezent) la DoR . Anii au trecut, au trecut foarte multe pretexte pe sub „Podul pretextelor și scuzelor” pe care mi l-am construit singurică și am uitat în cele din urmă de acest vis. Din păcate, când am făcut eu facultatea și masteratul nu exista un astfel de curs în programă și am tot găsit scuze ca să nu mă înscriu, deși cei de la Calea Victoriei îl tot repetau.  O agendă roșie, printre alte agende și carnețele   Am descoperit recent că la Fundația Calea Victoriei urma să aibă loc un atelier de jurnalism narativ susținut de Ani Sandu , așa că mi-am făcut acest cadou de ziua mea, doi într-unul, ca să zic, la pachet cu un atelier online de scriere creativă, susținut de zâna mea cea bună, Andra Samson . A fost