Creative flower

În luna martie a acestui an am început primul atelier de scriere creativă (în calitate de cursant) la Fundația Calea Victoriei . Tot în prima parte a acestui an am câștigat un loc la Creative Writing Sundays (de la Revista de Povestiri ) cu povestirea „ Fața nevăzută a femeii din Naipu ”. Acestea sunt doar două exemple care arată că mi-am pus rotițele în mișcare. Însă indirect (sau, mai bine zis, direct?), pandemia a fost cea care m-a pus cu burta pe scris. Cred că a fost mai degrabă un fel de teamă legată de faptul că timpul trece și e păcat să nu mă apuc de scris mai repede. Așa că, iată, anul acesta al pandemiei a venit cu o tolbă plină cu idei, creativitate, inspirație, stilou, cerneală și, bineînțeles, agende cu pisici. Nu mi-a mai rămas decât să scriu. Ceea ce am și făcut.    Agendele cu pisici, o sursă de inspirație   Mai jos vă las câteva linkuri și titluri unde puteți citi câteva dintre prozele mele scurte, publicate fie în urma câștigării unor concursuri (mă refer aici la

    Foto de mine; murături de acasă, de la mama,  de la ultima mea vizită făcută la Naipu Acesta este un exercițiu mai vechi, pe care l-am făcut la unul dintre atelierele de scriere creativă la care m-am înscris în vară (sau să fi fost în primăvară?). Am considerat că merită publicat pe blog înainte de Sărbătorile de iarnă, pentru a-mi aduce aminte de cei dragi și de aromele care umpleau bucătăria mamei în ajun de Crăciun. Lumina din bucătărie părea din ce în ce mai palidă. Era normal, soarele apunea mult mai devreme luna asta. Chiar atunci, mama a aprins becul agățat de un cablu negru. Nu avea nimic sofisticat în el: era doar funcțional. Lumina belui a început să pâlpâie: știam că iarăși suda tata ceva de fier în atelierul lui. Faianța albă, fixată pe cei patru pereți până aproape de tavanul văruit în toamnă într-o nuanță de verde, arăta de parcă a transpirat, obosită din pricina numeroaselor feluri de mâncare ce erau în pregătire. Așa se întâmpla, de obicei, iarna, iar mama numea

 Un nou exercițiu de scriere creativă. „Azi avem la masă sufleu cu aromă de vinovăție”, îmi strigă mama din bucătărie. Se făcea că mă aflam acasă, la Naipu. „Dar ce s-a întâmplat cu cele patru felii de plăcintă pe care trebuie să le bifez zi de zi?”, mă întreb eu. Sunt din ce în ce mai nelămurită. Parcă mama mă rugase să o ajut să toace legumele pentru salata de boeuf. Ce a apucat-o? De când face ea sufleu? Și ce e cu aroma asta de vinovăție? Nu vreau sufleu, eu am poftă de murături! Cortina roșie se ridică de pe pleoapele mele și brusc deschid ochii. Mă aflu în bucătăria mamei, la țară, la Naipu, iar halatul ei gri și gros nu mai este agățat în cuiul de pe peretele de lângă ușă. Precis s-a dus să cumpere pâine, la tanti Gina, îmi zic. Doamne, ce poftă de gogoșari în oțet m-a luat! Ar merge și niște castraveciori acri. „Flori, aprinde-mi, tată, lumina în beci!”. De pe holul care dă înspre bucătărie aud vocea tatei, mai clară ca niciodată. Întotdeauna i-a plăcut să dea ordine, îmi ami

A trecut ceva timp de când nu am mai publicat ceva proaspăt pe blog, așa că am luat la răsfoit agenda cu spirală și am descoperit un exercițiu pe care mi l-a dat tot zâna mea cu stiloul veșnic plin de povești, Andra Samson , în octombrie, la atelierul online de scriere creativă de la Fundația Calea Victoriei.  Pun mai jos ceea ce a ieșit. Lectură plăcută!    Imagine de tookapic de la Pixabay Nu prea știam ce titlu să-i dau acestei scurte povestiri. Am rămas la cel de mai jos: În cloud Închid sertarul biroului lui Călin cu un zgomot dureros. Timpanele mele mă imploră să fiu mai miloasă data viitoare când decid să-mi bag nasul pe unde nu-mi fierbe oala. Când l-am împins, mi-am rupt o unghie fără să-mi dau seama. Îmi trag mâna de pe sertar, de parcă mânerul lui mă arde. Nu am niciun chef să dau ochii cu Călin. Îmi imaginez cum îi trag o mamă de bătaie cu o umbrelă roșie și grea pe care i-o rup pe spinarea lată. Parcă văd cu se deșiră țesătura și ies spițele metalice din ea. Călin ajun

La un atelier recent de scriere creativă (la Fundația Calea Victoriei ), am avut de făcut portretul unui personaj după o imagine la alegere. Povestea din spatele acestei fotografii, potrivit celui care a realizat-o, nu are nicio legătură cu un copil orfan, după cum puteți citi aici .   Iată povestea: Nu voi uita niciodată prima mea săptămână de grădiniță. Educatoarea ne-a întrebat pe fiecare câteva lucruri despre părinții noștri. Eu nu am vrut să-i răspund. Nu aveam ce să îi spun. Ea nu a insistat. Nu-i nimic, Maria, ne povestești în altă zi . M-a mângâiat pe buclele negre și răzvrătite, pe care bunica nu a reușit să mi le prindă în două codițe. Am aruncat toate „prinsurile de păr” pe care mi le cumpărase mama pe grămada cu bălegar din fundul curții. Am făcut asta repede, cât să nu mă vadă bunica, acum câteva zile. Eram cea mai mică din toată grupa asta de copii. Eram amestecați, din câte mi-am dat eu seama, că aveam colegi care la toamnă urmau să meargă la școală și se tot lăud

Lumina din camera în care tata repara televizoarele se făcuse tot mai palidă. Tata s-a ridicat de pe scaunul metalic rotativ, cu pernuță cu ciucuri, și a aprins neonul lung de peste un metru, de pe peretele din dreapta. Neonul a început să bâzâie în surdină. Întrerupătorul era chiar lângă tocul ușii care ducea într-o sală mai mică, cu câteva ferestre. Camera în care el a lucrat toată tinerețea făcea parte dintr-o clădire aflată în aceeași curte cu locul în care trăiau ai mei. Era o casă veche, mai mică decât a noastră, lăsată doar cu tencuiala gri la exterior. „Atelierul” lui.    Imagine: struguri din grădina Atelierului   În după-amiezele de iarnă, cu câteva ore înainte de a începe reparațiile, își amintea să bage în priză ștecherul de la soba electrică din apropierea scaunului de lucru. Soba nu era foarte înaltă, însă era lungă, ca un cărucior de bucătărie din plăci de teracotă, cu cinci rezistențe care se încălzeau după o oră-două. Așa se ferea tata de degete înghețate când își