Nici nu mai știu cât a trecut de atunci, să tot fie vreo 25 de ani, dar ce îmi amintesc foarte bine este că fratele meu mai mare îmi spunea că în clasa întâi, la școală, pe mine și pe colegii mei ne învățătorul ne va pune să cărăm pietre de moară. Eu îl credeam de fiecare dată, neștiind ce va urma în primul meu an de școală. Sursa foto: Pexels Când mă gândesc acum, unele lucruri parcă s-au mai șters din memorie, deși mie îmi par mai vii ca niciodată, cum ar fi ziua când tata m-a dus la școală, m-a lăsat în fața ușii clasei unde urma să învăț și a plecat. Nu am cărat pietrele de moară începând cu clasa întâi, însă am învățat de la bunica mea, femeie de serviciu în aceeași școală, cum să devin invizibilă și cum să mă ascund în cancelarie. Așa aflam subiectele pe care profesorii urmau să ni le dea la teze, de exemplu. Nu le-am spus niciodată colegilor mei ded puterea moștenită de la bunica, iar profesorii nu au bănuit că îi priveam peste umăr când își beau cafeaua la masa din cancelari
Un blog construit pentru a arăta „Fața nevăzută a femeii din Naipu”, așa cum este ea cu adevărat, fără retușuri