Creative flower

Am primit recent, la un atelier de scriere creativă , un exercițiu extrem de interesant. Ideea a fost să ne folosim de scris pentru a descrie o situație, fără să spunem care este, de fapt, acel ceva de care ne este teamă. Așadar, fără să numim frica. Frumos spus „Show, don't tell”, nu? Așa se numește tehnica. Și mai am multe de învățat și de exersat cu ea. M-am jucat cu literele 😂 Oare cei care citesc acum postarea aceasta reușesc să ghicească acel lucru de care mi-a fost frică în exercițiu? Răspunsul îl puteți găsi la acest link , strecurat la finalul postării. Metroul bucureștean la ora 23.00. Aura deschise ecranul telefonului mobil ca să se uite la ceas. Cu o smucitură bruscă, trenul s-a oprit în tunel. Luminile s-au stins de-a lungul lui, iar Aura își dădu seama, ridicând ochii din ecran și făcând lumină cu ajutorul lui, că este complet singură în vagon. Telefonul mobil vibră scurt, imitând ritmul unei inimi. Nu era inima ei. Primise un mesaj de la mama ei. Acum inspir,

Nu, nu este scenariul unei telenovele pe care m-am apucat să îl scriu, chiar dacă am terminat recent un atelier de scenaristică la Fundația Calea Victoriei. Este un punct de plecare, un trigger care a dus la declanșarea unei serii de evenimente și la faptul că am început să scriu ( despre tata și nu numai despre el). Moștenirea Ionescu Îi povesteam cuiva, zilele trecute, cât de ciudată și de emoționantă a fost ziua când am mers cu familia la notar, să rezolvăm niște lucruri după decesul tatălui meu, lucruri care deja nu mai puteau fi amânate. În ziua aia am auzit sintagma asta prin care noi, Ioneștii, eram chemați în biroul notarului din Giurgiu, într-o după-amiază caldă de toamnă. Ziua aceea, deși nu părea să aibă vreun rol deosebit în pasiunea mea pentru scris, s-a dovedit a fi o zi pe care nu o voi uita niciodată. Chemați în biroul doamnei notar după ce ne-am auzit numele în „moștenirea Ionescu”, am semnat toți ce era de semnat și am rezolvat cu toate formalitățile. Dintr-un cont

Am primit acum câteva luni o invitație la reflecție, la unul dintre atelierele pe care le-am urmat la Fundația Calea Victoriei. Atelierul se numește Cum să-ţi scrii povestea personală , iar lectorul este Andra Samson. Exercițiul a fost să ne alegem o amintire dragă, ceva care ne umple de bucurie când o readucem în memorie. Am scris și am rescris pe hârtie amintirea prin lentilele faptelor, apoi prin lentilele emoțiilor. Apoi lectorul ne-a îndrumat să ducem amintirea mai departe și să îi construim un final în viitor. A fost foarte interesant să mă joc cu cele două tipuri de lentile, pentru că nu am mai făcut niciodată acest gen de exercițiu. Puteți citi aici ce a ieșit. Prima variantă de „lentile” – Amintirea prin lentilele faptelor Am cam trei ani, cred că nici nu am împlinit încă patru. Anul este ori ’90, ori ’91. Tata este omul care „dă” filme în sala căminului cultural din sat. Sunt în cabina de proiecție, alături de el, iar filmul rulează. Are un fel de manivelă, un aparat care – c