Creative flower

... și care a ajuns să scrie Era cea mai mică dintre frați. Timidă, tunsă bob, plus un breton scurt care îi scotea în evidență ochii mari și negri. Nu își aducea aminte cu exactitate momentul în care s-a decis ce o să se facă atunci când va crește mare. Îi surâdea, la un moment dat, ideea de a se face arheolog. Se și vedea cu mâinile jucându-se în țărână, în pământ, cu lopeți mici și tot felul de perii cu care îndepărta praful, scoțând la iveală artefacte prețioase care nu mai văzuseră lumina zilei de nu se știe când.    Vama Veche   Abia când a mai crescut a descoperit că artefactele erau în interiorul ei și că le putea scoate la iveală prin intermediul scrisului: cu stiloul ei preferat, pe filele unei agende cu pisici. Artefactele ei erau amintirile legate de copilărie și de tatăl ei, de rudele sau vecinii care își puseseră amprenta asupra ei, când era copil. Iar ca adult, în prezent, adora să le aștearnă pe hârtie, să le dea glas iar, să le dea viață acelor persoane pe care le îndră

La un atelier de scriere creativă ne-am jucat cu câteva cărți de Tarot și cu semnificațiile lor. Recunosc, nu am tras eu cartea din pachet (în cazul meu fiind Turnul), însă mi-a fost o sursă bună de inspirație și de mărturisit „păcate”.    Nu am avut poză cu borcane cu compot, așa că am folosit borcanele cu pixuri cu gel :)   Compot de mere pentru o prințesă Oare așa se simt prințesele când sunt închise în turn? Apăsate de griji, mici, fără putere? Așa cum se simte Aura, la doar 33 de ani, închisă într-un salon pe o secție de diabet zaharat și boli metabolice a unui institut de profil din marele oraș? Rămâne singură după masa de prânz. Nina, femeia pe care o numește „colega de salon”, se externează astăzi.  În rezerva numărul 14 din Institutul Paulescu, Aura stă pe un scaun din lemn, la o masă de pe blatul căreia a sărit vopseaua albă, păstrând încă urmele de pix... Ale cui? Și scrie. Se felicită pentru că a avut pix în rucsac când a venit la Camera de Gardă, să se interneze. Compune o

La noi în familie, sticlele de plastic nu se aruncau. Fie bidoane de apă plată de cinci litri, fie sticle de suc ori de apă minerală, nimic nu se pierdea, ci se refolosea. Tata le aduna pe toate după ce le goleam de conținut, le spăla și le lega pe toate într-un ciorchine uriaș pe care îl păstra afară sau în bucătăria de vară a bunicii, pentru că știa că va avea nevoie de ele într-un fel sau altul. Sticlele de plastic de doi litri ori chiar si cele mici erau bune de pus o anumită cantitate de vin în ele, mai ales când ai mei voiau să ofere cuiva un vin bun, de țară, din producția proprie. Sticlele mici, de 0,5 litri, aveau alt rol: se punea țuică în ele și se foloseau la pomeni (adică parastasuri) și la alte mese festive.    Un obiect de care sunt atașată emoțional este sticla cu vin de biserică. În fiecare duminică, după ce bunica mea – mamaia de pe deal, cum o numeam noi – venea de la slujba religioasă, aveam un ritual simplu și de efect: să bem o gură sau două de vin din sticla de p