Creative flower

Mi-am luat inima-n dinți și m-am înscris în februarie, înainte de izbucnirea pandemiei, la atelierele Creative Writing Sundays . Ca primă temă, am avut de scris un text pornind de la o fotografie de epocă. Știam deja ce fotografie urma să folosesc ca sursă de inspirație: o fotografie adusă de un sătean părinților mei, acum mulți ani, care a fost făcută în fața unei cârciumi (a străbunicului meu), clădire care s-a aflat pe locul unde avem astăzi curtea și grădina la țară. Am scris cu plăcere, am adorat tema asta, am primit feedback pe povestire și am încercat să o îmbogățesc și să o fac mai bună, pentru că a fost scrisă totuși cu stângăcie și a avut unele lipsuri. Din fericire, am aflat ce îi lipsea și de aceea am zis că trebuie să o îmbunătățesc înainte de a o publica pe blogul meu. Nu este perfectă, însă este un pas înainte pentru mine. Este ceva. Este vulnerabilitate, în primul rând, este un strop de curaj și un strop de amintire. Este despre ea, bunica mea - o fațetă a ei pe care nu

Scriam recent niște gânduri într-o agendă cu pisici , pentru un atelier pe care îl urmez în prezent, dedicat modului în care ne scriem povestea personală. Apropo, am cunoscut aici, în acest spațiu sigur și magic, niște oameni minunați, cu un extraordinar talent la condei. Și tot scriind „tema”, mi-am adus aminte, alunecând pe panta melancoliei, de acele clipe când bunica mea mă ruga să îi scriu pomelnicele pe două foi rupte dintr-un caiet, cu care urma să meargă a doua zi la biserică. Atunci nu luam în seamă rolul pomelnicului, până când am văzut un film cu Al Pacino - „Stand Up Guys” – în care personajul interpretat de Pacino spune la un moment dat că se spune că murim de două ori – o dată când ne dăm ultima suflare și o dată când ultima persoană pe care o cunoșteam ne pomenește numele: „They say we die twice. Once when the breath leaves our body, and once when the last person we know says our name” ( sursa ). Nu m-am gândit niciodată la interpretarea asta a morții în dublu e