Și cu ce viteză ar trebui să ne grăbim?

Un vers dintr-un cântec interpretat de Cleopatra Stratan ce mi-a venit în minte în această dimineață m-a pus pe gânduri: "Și cu ce viteză ar trebui să ne oprim?". Colega mea, Eugenia, a scris recent o știre despre sindromul femeii grăbite și mi-a servit mingea la fileu. 

Fotografie cu niște nori care nu se grăbesc.

 

Eu știu deja că sunt prea grăbită, nu trebuie să îmi confirme vreun om de știință în halat alb și înconjurat de zeci de eprubete... E ca o dependență ce nu îmi dă pace nici măcar sâmbăta dimineața, când ar trebui să lenevesc în pat până la orele înaintate ale prânzului. Dar nu pot, recunosc! 

Organismul meu tânjește după viteză, după ore scurse cu repeziciune, după secunde ce zboară ca vântul și ca gândul... Știu că e weekend și vreau să fac cât mai multe lucruri în două zile: să mă întâlnesc cu prietena mea cea mai bună la un "pahar" de vorbă, să le fac o vizită nepoțeilor mei, să văd un film în care joacă actorul meu preferat, să citesc o carte pe care mi-am dorit-o foarte mult și pe care mi-am cumpărat-o săptămână trecută, să mă gândesc la subiecte cât mai interesante pe Dietă&Sport, Sănătate, Divertisment, Casă&Grădină, să merg acasă și să îmi vizitez părinții, să scriu pe blog... Și lista continuă și crește de la o săptămână la alta. De ce crește? Pentru că lucrurile pe care nu le fac weekendul ăsta sunt amânate pe weekendul viitor. Și tot așa până când...

Până când? Nu vreau să mă gândesc. Am început să spun că îmi doresc că ziua să aibă 48 de ore, că să pot dormi mai mult. Dar asta ar însemnă și să lucrez mai mult. Iar în țoată ecuația asta a timpului și a vitezei, fizicienii au omis un singur lucru: corpul uman care este efemer. Tragem de el și îl întindem așa cum tragem de timp și vrem să îl întindem la nesfârșit.

Dar oricât de elastic și de flexibil ar fi timpul nostru, până la urmă tot va ceda, suntem conștienți de asta. Totuși ce se întâmplă cu noi, femeile din ziua de astăzi, când simțim că timpul nu mai are răbdare? Ne trezim dimineața, ne bem cafeaua pe fugă, ne grăbim să plecăm la serviciu. Ritmul e atât de amețitor încât nici nu ne dăm seama cât de repede a trecut săptămâna. Nu realizăm că a și venit ziua de vineri și, până să ne dezmeticim, este iar luni, cea mai detestată zi din săptămână (pentru unii).

Revenind la întrebarea mea, parafrazând-o pe Cleopatra Stratan, încerc să trag o concluzie: cu ce viteză ar trebui să ne grăbim? Merită vreun lucru de pe această lume graba noastră? Sau graba asta este doar o iluzie? Suntem, de fapt, niște hamsteri care aleargă neîncetat pe o rotiță, având iluzia de mișcare? Dar ar fi prea trist acest scenariu.

Dacă stau să mă gândesc mai bine, acești hamsteri nu părăsesc aproape niciodată cușca lor - mă rog, o părăsesc odată și-odată, atunci când evadează (dacă evadează!) sau atunci când mor. Trist... Așa că mai bine ne grăbim cu "viteza melcului" și o lăsam mai moale cu "viteza hamsterului".

Tu ce părere ai, merită să ne grăbim?

Postare apărută inițial pe blogul meu de pe secțiunea de bloguri a site-ului feminis.ro.