Treceți la conținutul principal

Ziua în care am ars un Soare

În ianuarie se împlineşte un an de când viaţa mea s-a schimbat, cunoscând - exact atunci când mă aşteptam mai puţin - o persoană alături de care am început să scriu un nou capitol al existenţei mele. 

 

Foto din Vama Veche, 2020

 

Aşa că astăzi vreau să scriu ceva special şi să vă povestesc vouă, cititoarelor mele fidele, cum m-a învăţat un Doctor să îmi pun dorinţe care să se îndeplinească. Poate pentru unele dintre voi pare greu de înţeles ceea ce scriu eu aici. Dar cei care mă cunosc vor înţelege despre cine şi mai ales pentru cine scriu astăzi, în cinstea zilei de 17 ianuarie.

 

A trecut un an an de când inima mea de Grinch a devenit de trei ori mai mare. Iar acum sunt pregătită să recunosc asta. Chiar dacă faptele sunt cele care vorbesc - sau ar trebui să vorbească - de la sine, azi am ales să mă joc un pic cu cuvintele şi să mă exprim cu ajutorul unei scene emoţionante din serialul Doctor Who.

 

În anii care s-au scurs de când mă uit la acest serial britanic, am învăţat cât de important este să ai alături pe cineva în viaţa asta - un "companion" pe măsura aşteptărilor tale, care să fie lângă tine şi să te ţină de mână în cele mai grele momente.

 

Şi tot din Doctor Who am învăţat că, indiferent de câţi ani trăim şi de experienţa de viaţă pe care o acumulăm, nu vom cunoaşte pe cineva care să nu fie important într-un fel sau altul pentru noi.

 

Aşadar vreau să mă concentrez astăzi pe o (altă) lecţie pe care am descoperit-o în Doctor Who şi să vă povestesc cum am "aplicat-o" eu în viaţa reală, fără să îmi dau seama, apelând la ajutorul Universului.

 

Am învăţat că pentru omul care merită (a se citi "merită orice efort, merită să îţi dai toată silinţa, merită să devii o persoană mai bună"), aş "arde" un soare doar pentru a avea şansa de a-i spune ceea ce simt.

 

Şi am mai învăţat că, dacă îţi dai cu adevărat silinţa, dacă îţi doreşti ceva din toată inima, vei găsi mijloacele necesare pentru a-i transmite persoanei iubite un mesaj care să treacă dincolo de orice lucru material sau imaterial de pe acest pământ. Cu alte cuvinte, cum ar zice Doctorul din serialul meu preferat, "I'm burning up a sun just to say good bye" (în traducere aproximativă: "Ard un soare doar ca să îţi spun adio").

 

Ca o paranteză, pentru a înţelege care este contextul: În episodul respectiv, personajul principal masculin, Doctorul, găseşte o fisură mică în Univers, pe cale să se închidă, şi din acest motiv are nevoie de foarte multă energie pentru a trimite un mesaj (o proiecţie cu chipul său) persoanei iubite, Rose. Aşa că este nevoit să orbiteze în jurul unei supernove. Cu alte cuvinte, el arde un soare doar pentru a-i spune adio femeii pe care o iubeşte. Este un scenariu SF, ştiu, dar totodată este o dovadă supremă de sacrificiu, după îndelungi încercări de a lua legătura cu ea.

 

Indiferent că vrei să îi spui cuiva "Adio!", "Aş vrea să ne vedem mai des", "La revedere", "Te plac", "Vreau să fiu cu tine", "Te iubesc" sau "Mi-e dor de tine", pot afirma acum, după 365 de zile pline de evenimente frumoase, că am învăţat cât de important este să le spun celor dragi ceea ce simt, dar mai ales să le spun acele lucruri la momentul potrivit.

 

Am învăţat că nu este un clişeu acel proverb al lui Paulo Coelho, care spune că atunci "Când îţi doreşti ceva cu adevărat, Universul întreg conspiră în favoarea ta". Iar acest lucru s-a întâmplat acum un an, când am făcut, fără să vreau, acest act "criminal" şi Universul a conspirat în favoarea mea, ajutându-mă să "ard" din timp un soare, pentru a avea energia necesară şi pentru a învăţa să îi spun omului drag mie ceea ce simţeam pentru el - chiar dacă nu i-am spus imediat.

 

Dacă mâine - să presupunem prin absurd - s-ar inventa tehnologia necesară, ştiu că aş avea o metodă supremă în mânecă. Aş apela la ea în cazul în care nu aş reuşi să văd persoana dragă mie, în carne şi oase. Iar pentru că tehnologia îmi va permite, aş "arde" din temelii un Soare, fără niciun regret, doar ca să îi pot comunica acele cuvinte preţioase "arhitectului" meu care mă cunoaşte atât de bine. 



Postare apărută inițial pe blogul meu de pe secțiunea de bloguri a site-ului feminis.ro.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Povestea mea (cu și despre diabetul zaharat de tip 1)

Povestea mea (cu și despre diabetul de tip 1   Mie nu mi se poate întâmpla... Și totuși, mi s-a întâmplat să fiu diagnosticată cu diabet de tip 1 în luna mai 2021, după mai multe analize de sânge de rutină – le zic eu. Numai că nu erau de rutină. Pe buletinul de analize am citit negru pe alb că aveam o glicemie de 380 mg/dl pe nemâncate și o hemoglobină glocozilată – acea HbA1c de care ați auzit cu siguranță – de 15,1%. Sunt numere pe care nu le voi uita niciodată. Nu mai era niciun dubiu. Aveam diabet de tip 1. De ce credeam că mie nu mi se poate întâmpla? Pentru că aș fi zis că eu, ca jurnalist care scrie despre sănătate, voi fi în stare să recunosc simptomele unei boli cronice. Dar nu a fost așa. Nu în cazul unei boli parșive, care se instalează lent în organism. Mintea mea a fost, cred, cel mai mare dușman. Găseam explicații și motive „întemeiate” pentru orice. Oboseala și extenuarea, apatia – toate erau normale, nu? Doar aveam doi motani care mă trezeau în timpul nopții,

Ken, păpușa masculină: calități și defecte

M-am gândit să scriu acum ceva timp despre lecțiile de viață pe care le-am învățat de la nepoțeii mei, trei la număr. De șapte ani sunt mătușă cu normă întreagă (recunosc, uneori este normă "întreagă", alteori este doar part-time). Dar lăsând gluma la o parte, cei mici reprezintă pentru mine o sursă bogată de lecții de viață, deși vârstele lor, însumate, nu fac cât vârsta mea de acum. Una dintre cele mai importante lecții vine chiar de la nepoțica mea cea mare, de 7 ani și 3 luni. De ziua ei de naștere și-a dorit și a primit o păpușă-băiat, pe care a botezat-o Ken. Toată lumea știe cine este Ken, e iubitul păpușii Barbie, șaten, tras ca prin inel. Păpușa Ken, partenerul lui Barbie. Sursă imagine: Pixabay Dar Ken (cel pe care l-a primit nepoata mea) este din "noua generație" de păpuși masculine: are o tunsoare la modă, blugi skinny, pătrățele pe abdomen, o cămașă slim fit și sprâncene perfect pensate. Ce mai, e un păpușel ideal! Micuța mea nepoată al cărei

Un vis-jurnalismul narativ

Îmi doream de foarte mulți ani să fac un curs de jurnalism narativ și visam încă de prin 2011 sau 2012 să îl urmez, mai ales că numele celei care îl preda (pe atunci) la Fundația Calea Victoriei era cel al unei foste colege de la masterat, care scria (și scrie, cred, și în prezent) la DoR . Anii au trecut, au trecut foarte multe pretexte pe sub „Podul pretextelor și scuzelor” pe care mi l-am construit singurică și am uitat în cele din urmă de acest vis. Din păcate, când am făcut eu facultatea și masteratul nu exista un astfel de curs în programă și am tot găsit scuze ca să nu mă înscriu, deși cei de la Calea Victoriei îl tot repetau.  O agendă roșie, printre alte agende și carnețele   Am descoperit recent că la Fundația Calea Victoriei urma să aibă loc un atelier de jurnalism narativ susținut de Ani Sandu , așa că mi-am făcut acest cadou de ziua mea, doi într-unul, ca să zic, la pachet cu un atelier online de scriere creativă, susținut de zâna mea cea bună, Andra Samson . A fost