La un atelier de scriere creativă ne-am jucat cu câteva cărți de Tarot și cu semnificațiile lor. Recunosc, nu am tras eu cartea din pachet (în cazul meu fiind Turnul), însă mi-a fost o sursă bună de inspirație și de mărturisit „păcate”.
Compot de mere pentru o prințesă
Oare așa se simt prințesele când sunt închise în turn? Apăsate de griji, mici, fără putere? Așa cum se simte Aura, la doar 33 de ani, închisă într-un salon pe o secție de diabet zaharat și boli metabolice a unui institut de profil din marele oraș? Rămâne singură după masa de prânz. Nina, femeia pe care o numește „colega de salon”, se externează astăzi.
În rezerva numărul 14 din Institutul Paulescu, Aura stă pe un scaun din lemn, la o masă de pe blatul căreia a sărit vopseaua albă, păstrând încă urmele de pix... Ale cui? Și scrie. Se felicită pentru că a avut pix în rucsac când a venit la Camera de Gardă, să se interneze. Compune o scrisoare pentru tatăl ei. El nu mai trăiește, dar ceva o face să creadă că spiritul lui o veghează de undeva, din ceruri. Încă din primele rânduri, scrise pe spatele unor foi A4 pe care au fost scoase la imprimantă rezultatele unor analize de sânge mai vechi, Aura îi mărturisește tatălui că i-a moștenit diabetul zaharat. Doar că al ei poartă alt nume. Îi povestește în scrisoare, cu lux de amănunte, despre simptomele ignorate în ultimele luni. Acum, însă, toate întrebările ei au primit un răspuns – diabet mellitus de tip 1 – așa cum și burta și brațele ei au primit cu sete primele doze de insulină menite să o aducă pe drumul cel pun. Eticheta de insulino-dependent nu o sperie. Sunt doar cuvinte alăturate. Un răspuns la zeci de întrebări.
Continuă să scrie, umplând foaie după foaie, chiar dacă o doare mâna, până când ceasul telefonului mobil arată ora 21:50. O asistentă deschide ușa albă din termopan și îi înțeapă degetul. Află cât este glicemia acum. Nu mai contează că ea, Aura, nu va primi ca „supliment” sau gustare de la ora zece noaptea, compot de mere în cana neagră de pe noptieră și o felie de pâine albă, așa cum vor primi femeile din saloanele învecinate. Ușa se închide.
Aura își șterge urma de sânge de pe degetul inelar. Continuă să-i scrie tatălui despre revoluția care a debutat în viața ei în urmă cu aproape o săptămână. Cum a ajuns la spital și cum a aflat ce nume are boala ei. E sigură, însă, că vor veni zile mai bune. Trebuie să fie optimistă. Pentru ea, 14 mai e un nou început, e ziua în care regulile vechii ierarhii s-au schimbat. Ziua în care a început să se pună doar pe ea pe primul loc. Îi scrie că se simte eliberată. În ciuda schimbării radicale, a învățat în ultima săptămână să nu mai opună rezistență, să accepte boala așa cum e: cu ace de tot felul, înțepături în deget, injecții în purtă și în picior (în total, de patru ori pe zi), cu cântăritul porțiilor de mâncare și număratul unităților de insulină, dar mai ales să accepte că, prin intermediul unor cărămizi genetice, a moștenit ceva de la el. Nu e neapărat ceva rău, ci mai degrabă un bagaj. Asta poate să însemne că ea devine, în acest fel, un agent al transformării. Devine o versiune mai bună a ei pe zi ce trece, în ciuda diagnosticului de boală cronică.
Totuși, așa se simt prințesele în ziua în care părăsesc, în cele din urmă, Turnul? Visând să nu se mai întoarcă în celula ori salonul care le-a ținut prizoniere atâta amar de vreme? Sau oare prințesele, la fel ca Aura, amână momentul plecării acasă, de teama durerii și a nefericirii? Doi scutieri ce reprezintă abia începutul unei revoluții pe care nu și-o doreau. O revoluție începută între cei patru pereți ai unei rezerve de spital în care Aura nu știe încă cum să-i dea mamei vestea că are boala tatălui... Doar că boala ei are alt nume, diferit de al bolii lui. O cifră. Atât îi diferențiază. Și un grad de comparație ce acoperă pancreasul cu odăjdiile țesute din celule beta pancreatice moarte, celule lipsite de forță și de viață. Un pancreas mai leneș – așa este al ei. Un pancreas încetând – cândva în trecut – să mai funcționeze. Nu e, totuși, o calamitate că el nu mai produce insulină. Boala nu-i o condamnare, își repetă ea. Ar fi vrut, însă, să poată vorbi cu tatăl ei în primele zile despre diabet, să-i ceară lui sfaturi, el să o ajute să accepte mai ușor diagnosticul. Ar fi vrut multe mica noastră prințesă, de acolo, din Turnul ei cu patru etaje pe care îl va părăsi curând.
În bagaje, pe lângă hainele cu care a venit în prima zi, se află câteva obiecte. La fel ca ea, și ele au trecut printr-o serie de transformări. Două stilouri cu insulină ce și-au mai redus din volum; o rețetă îmbogățită cu parafa medicului diabetolog; multe coli A4 care au, pe față, literele scoase la imprimantă într-o altă viață, iar pe verso stă povestea ei, scrisă din toată inima într-o seară de mai, când liniștea domnește în celelalte saloane de pe etaj, o poveste doar pentru ochii tatălui ei ce-o veghează acum din ceruri.
Comentarii
Trimiteți un comentariu