Povestea mea (cu și despre diabetul zaharat de tip 1)

Povestea mea (cu și despre diabetul de tip 1

 

Mie nu mi se poate întâmpla...

Și totuși, mi s-a întâmplat să fiu diagnosticată cu diabet de tip 1 în luna mai 2021, după mai multe analize de sânge de rutină – le zic eu. Numai că nu erau de rutină. Pe buletinul de analize am citit negru pe alb că aveam o glicemie de 380 mg/dl pe nemâncate și o hemoglobină glocozilată – acea HbA1c de care ați auzit cu siguranță – de 15,1%. Sunt numere pe care nu le voi uita niciodată. Nu mai era niciun dubiu. Aveam diabet de tip 1.

De ce credeam că mie nu mi se poate întâmpla? Pentru că aș fi zis că eu, ca jurnalist care scrie despre sănătate, voi fi în stare să recunosc simptomele unei boli cronice. Dar nu a fost așa. Nu în cazul unei boli parșive, care se instalează lent în organism. Mintea mea a fost, cred, cel mai mare dușman. Găseam explicații și motive „întemeiate” pentru orice.

Oboseala și extenuarea, apatia – toate erau normale, nu? Doar aveam doi motani care mă trezeau în timpul nopții, era pandemie, lucram de acasă mai multe ore decât dacă aș fi lucrat din birou.

Beam foarte mulți litri de apă – și ce bucurie era, că doar mă hidratam. Îmi ziceam că la birou nu beam niciodată suficientă apă, dar uite că lucrul de acasă venise cu beneficiul ăsta.

Urinam des și aveam 4-5 drumuri până la baie în fiecare noapte. Era normal, pentru că în mintea mea, eu băusem multă apă, deci era logic de ce urinam des.

Crampe sau, cum se spune în popor, cârcei în zona gambelor. Dureri musculare care mă trezeau din somn spre dimineață, de la 5-6. Credeam că era normal, pentru că lucram multe ore stând cu fundul pe scaun și uitam să fac pauze, uitam să fac pași prin casă.

Acestea sunt doar câteva exemple. Însă cel mai îngrijorător a fost faptul că slăbisem extrem de mult. Cântarul meu arăta undeva la 46-47 de kilograme. Iar eu o luam ca pe un „compliment”, atunci când colegele de la birou – atunci când mergeam fizic la serviciu – se mirau de cât de slabă sunt.

Și știți ce este cel mai trist? Că de-a lungul carierei mele în presă am avut o perioadă de doi ani în care am făcut content – am scris articole – pentru secțiunea despre diabet a unui site românesc. Am acoperit acest subiect – credeam eu – de la A la Z. Era site-ul unei vedete de la noi, care promovează prevenția și un stil de viață sănătos.

În teorie, eu știam ce este diabetul de tip 1, știam care sunt simptomele bolii, complicațiile; știam ce este insulina, ce e hemoglobina glicozilată, care e diferența dintre diabetul de tip 1 și diabetul de tip 2, știam cum e afectat pancreasul în funcție de tipul de diabet. Totuși, la momentul diagnosticului, nu mai știam nimic. Nu știam nici ce fel de întrebări să le pun doctorițelor.

După săptămâna petrecută în spital, am venit acasă cu un glucometru. Nu înțelegeam de ce bandeletele de testare a glicemiei se consumă atât de repede. Îmi măsuram glicemia din deget extrem de des. Era obositor. Dimineața, pe nemâncate, înainte de masă, la două ore după masă, când simțeam că tremur și că am o hipoglicemie, seara – înainte de culcare; cu alarma setată la 3 dimineața, pentru a-mi măsura din nou glicemia din deget. 

 

La aproape o lună de la debutul bolii, nepoata mea adolescentă (fiica surorii mele), nepoată care și ea are diabet de tip 1 încă de când era copil, m-a ajutat să trec la următorul nivel. Și să nu mă mai înțep atât de des în deget. Ea mi-a montat în iunie 2021 un senzor de glicemie pe braț și așa m-am împrietenit eu cu tehnologia în materie de diabet. Au intrat în vocabularul meu, odată cu senzorul, noi și noi cuvinte, ce păreau exotice și extrem de interesante. Am învățat ce diferențe sunt între senzor și glucometru, cum funcționează fiecare, cum măsoară fiecare glucoza – unul din lichidul interstițial, celălalt din sângele capilar. Conceptul de time in range și urarea „glicemii în țintă!” au devenit două constante în viața mea, chiar dacă nu am tot timpul glicemiile așa cum zic ghidurile medicale.

A durat o vreme până când am acceptat diagnosticul. Au fost perioade în care nu înțelegeam de ce mi se întâmplă asta mie. Din fericire, tehnologia mi-a ușurat viața, senzorul mi-a permis să îmi setez pe receiver niște alarme de hipoglicemie și de hiperglicemie. Am fost nevoită să învăț matematica diabetului, să calculez carbohidrații, să devin mai responsabilă și să am grijă să am întotdeauna în casă senzori, făcându-mi „stocuri” mai ales înainte să plec în concediu sau în vreo tabără de scriere creativă.

Primul concediu petrecut în afara țării, în vara lui 2021, ca pacient cu diabet de tip 1, a însemnat să mă acomodez și să mă împrietenesc cu micul dispozitiv de pe braț, care a devenit un companion pe care mă puteam baza în tot ceea ce făceam: plimbări lungi, mese la restaurant, shopping, vizite la muzeu.

La birou, colegii mei cred că s-au obișnuit cu alertele mele, cu lucruri care bipăie și țiuie – am inclusiv un dispozitiv montat pe stiloul de insulină care mă ajută să-mi țin mai bine jurnalul unităților de insulină rapidă pe care le fac. Pentru că înainte de el, eram atât de împrăștiată, încât nu știam ce să îi răspund clar medicului meu diabetolog când mă întreba câtă insulină fac la mese și câte unități se adunau într-o zi.

La conferințele de presă ori la evenimentele publice la care merg în calitate de jurnalist nu mă mai jenez să îmi injectez insulina de față cu alți oameni. La teatru, la concerte, la muzeu ori la lansări de carte, glucoza mea e monitorizată – fără înțepături în deget. Am putut să merg în mai multe tabere de scriere creativă, am participat la o mulțime de ateliere de creative writing – tot timpul scriind proze și texte scurte cu senzorul montat pe braț. 

Aici tocmai îmi sosiseră prin curier senzorii de glicemie

 

Sunt zile când lucrurile stau mai bine, planetele se aliniază și am glicemii în țintă. Însă au fost și momente când părea că nimic nu merge bine. De exemplu, din cauza unor emoții puternice, este foarte probabil ca glicemia mea să urce la valori extreme. Așa s-a întâmplat în 2022, la lansarea antologiei Kiwi. Granițe (apărută la editura Polirom), când m-am aflat pe scenă alături de ceilalți autori, la Bookfest. Iar din cauza emoțiilor, glicemia mea a crescut și a tot crescut, ajungând la peste 320 mg/dl la finalul evenimentului.

Nu sunt un pacient model. Am mici scăpări și mici plăceri vinovate, cum ar fi un ecler cu ness din când în când, o cutie de popcorn la cinema... Dar dincolo de toate astea, aș zice că sunt un pacient norocos, care a adoptat rapid tehnologia în viața sa. De ce? Pentru că am înțeles că lucrurile se pot face alegând calea mai ușoară. Calea care ne face viața mai frumoasă. Chiar dacă uneori sună alarma pe la două dimineața pentru că am o hiperglicemie de toată frumusețea pentru că nu m-am putut abține de la câteva chips-uri „furate” din castronul prietenului meu.

În 2021, când am debutat alături de alți autori români și străini într-o antologie de proză scurtă cu un text intitulat „Insulele lui Langerhans”, visam la o vindecare a diabetului meu. Creasem un personaj feminin care se vindecase de diabetul de tip 1. Astăzi nu mai visez neapărat la asta, altele sunt prioritățile mele. Îmi place să cred că am învățat ceva din călătoria asta începută în mai 2021 cu diabetul. Am învățat că diabetul de tip 1 e un companion, nu un inamic. Și că se poate trăi cu diabet. Și cp trebuie să fiu mereu atentă la semnele pe care mi le transmite corpul. 

 

Imagine de Mohamed Hassan de la Pixabay