Treceți la conținutul principal

Instigare la cărămizi

Scriam într-o postare de pe blog de acum câteva luni că am nevoie de eroi ca de aer. Într-adevăr, reţeta vieţii mele include mulţi eroi, dar seara trecută, poate sub influenţa verii, mi-am dat seama că sunt genul de femeie care are nevoie - într-un mod sau altul - de cărămizi.

De pildă, când eram copil, în grădina părinţilor mei se găseau o mulţime de cărămizi - rămăşiţele unei epoci demult apuse, care proveneau de la un han pe care îl deţinea străbunicul meu. Îmi plăcea să mă joc în acea grădină, dar mai ales îmi plăcea să mă joc cu resturi de cărămizi, acele bucăţi fărâmiţate şi fărâmicioase de cărămidă roşie. Mai mult, joaca mea cu cărămizile mergea mai departe, până în punctul în care produceam, prin frecarea de un perete, un praf de cărămizi cu care adoram să mă joc, ca un mic alchimist. 

Ziduri și construcții din cărămizi

Ei bine, seara trecută, nu ştiu cum se face că mi-am amintit de cărămizi şi de ideea de a construi ceva din ele - dacă ştii şi cum să o faci.

Să luăm următorul exemplu: se ia o relaţie, care este un fel de funcţie matematică ce are două coordonate: un X şi un Y, adică el şi ea. În această funcţie, ea, ca o furnicuţă bună ce este, ridică un piedestal din cărămizi, udate uneori cu lacrimi, iubire, durere şi chiar sentimente contradictorii. Pe acest piedestal care seamănă cu un grafic cu două axe, întocmai ca la matematică, se ridică persoana mult-adoratului conducător al vieţii ei amoroase.

El stă un timp pe acel piedestal din cărămizi, care a fost ridicat cu mult efort, într-un anumit număr de ani. Dar iată că se întâmplă ceva cu funcţia matematică a relaţiei. Apare o ruptură, X nu mai este egal cu Y, iar piedestalul se cutremură din temelii. Cărămizile se sparg în milioane de fragmente şi stau acolo, în viaţa ei, cuminţi, aşteptând. Ce? Nu se ştie.

Dar ea, partea esenţială a funcţiei matematice din exemplul meu, are o idee care începe să încolţească, neştiind de unde a fost influenţată. Şi iată că ea începe să ridice şi să construiască ceva din acele puţine cărămizi rămase intacte. Ridică un zid. E un zid mare, falnic, aproape impenetrabil. Îl ridică în jurul ei, dar nu fără efort. În mortarul ei a inclus multă muncă, sudoare, a adăugat suferinţă, multe nopţi nedormite, pahare cu vin roşu, aşteptări, trădări şi lecţii pe care le-a învăţat sau nu, mai devreme sau mai târziu.

Şi zidul se ridică falnic, este din ce în ce mai înalt cu trecerea timpului, iar ei i se pare o construcţie tot mai bună. Este cel mai bun mecanism de apărare al ei. Iar o bună perioadă de timp, zidul funcţionează, pare că trăieşte prin ea şi pentru ea. Zidul este acolo, cărămizile sunt şi ele acolo, parcă strălucesc pline de mândrie, ştiind că oferă adăpost unui Grinch singuratic.

Dar zidul, deşi a fost conceput ca un mecanism de autoapărare, are şi un defect. Acest "minus" este perfect reflectat de un citat al personajului Tyrion Lannister din serialul "Urzeala Tronurilor", care sună aşa: "Oare de ce, atunci când cineva ridică un zid, vine altcineva şi vrea să afle imediat ce e dincolo?".

Iar defectul zidului a fost că a stârnit curiozitatea cuiva, un alt el. Şi până ca ea să îşi dea seama că zidul a dat naştere unei curiozităţi, cu timpul, s-a ivit o nouă funcţie matematică ce avea altă coordonată masculină. Iar această funcţie a avut un rezultat la care puţini se aşteptau: zidul a cedat, a început să se surpe. La început, s-a surpat doar pe ici, pe colo.

Au apărut iniţial doar mici crăpături în zidul de cărămidă roşie, dar ea nu le lua în seamă. Apoi acele crăpături au început să crească exponenţial, să se lărgească până când cărămizile au căzut, una câte una, la picioarele ei plăpânde şi descoperite.

Nimic nu prevestea asta, dar iată că zidul ceda pentru prima oară. Într-o zi a cedat de tot, lăsând-o expusă în faţa unui cuvânt cu "r" pe care, până mai ieri, se temea să îl rostească: relaţie.

Exemplul meu poate că nu este cel mai bun şi poate că nu multe femei se regăsesc în el. Dar ceea ce încerc să transmit, pe cât posibil, este că noi, femeile, nu ar trebui să încetăm niciodată să construim lucruri, obiective sau idealuri. Nu trebuie să ne fie teamă să încercăm noi reţete, noi funcţii matematice, noi ingrediente pentru a obţine un mortar mai bun, care să ajute la consolidarea relaţiei, care o face mai solidă în timp.

Iar pentru a învăţa cum se pune corect piatra de temelie, ce înseamnă să pui sau să construieşti bazele unei relaţii ai nevoie, pentru început, doar de câteva cărămizi. Dacă nu ştii unde sau cum să le găseşti, îţi vei da seama rapid cum să le identifici.

Aceste "cărămizi" pot fi membri ai familiei, apropiaţi, iubiţi, soţi, prieteni, colegi de serviciu sau de şcoală sau simple cunoştinţe care îţi oferă un sfat, o lecţie de viaţă sau un umăr pe care să plângi la nevoie.

În timp, când ai învăţat de una singură că nu mai ai motive să ridici un piedestal, că nu mai ai de ce să construieşti un zid în jurul tău, vei deschide ochii în faţa unor noi proiecte. Şi vei învăţa să construieşti alte lucruri cu ajutorul cărămizilor din viaţa ta, cum ar fi o relaţie, o familie sau o casă. Trebuie doar să găseşti arhitectul potrivit. 



Postare apărută inițial pe blogul meu de pe secțiunea de bloguri a site-ului feminis.ro.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Povestea mea (cu și despre diabetul zaharat de tip 1)

Povestea mea (cu și despre diabetul de tip 1   Mie nu mi se poate întâmpla... Și totuși, mi s-a întâmplat să fiu diagnosticată cu diabet de tip 1 în luna mai 2021, după mai multe analize de sânge de rutină – le zic eu. Numai că nu erau de rutină. Pe buletinul de analize am citit negru pe alb că aveam o glicemie de 380 mg/dl pe nemâncate și o hemoglobină glocozilată – acea HbA1c de care ați auzit cu siguranță – de 15,1%. Sunt numere pe care nu le voi uita niciodată. Nu mai era niciun dubiu. Aveam diabet de tip 1. De ce credeam că mie nu mi se poate întâmpla? Pentru că aș fi zis că eu, ca jurnalist care scrie despre sănătate, voi fi în stare să recunosc simptomele unei boli cronice. Dar nu a fost așa. Nu în cazul unei boli parșive, care se instalează lent în organism. Mintea mea a fost, cred, cel mai mare dușman. Găseam explicații și motive „întemeiate” pentru orice. Oboseala și extenuarea, apatia – toate erau normale, nu? Doar aveam doi motani care mă trezeau în timpul nopții,

Un vis-jurnalismul narativ

Îmi doream de foarte mulți ani să fac un curs de jurnalism narativ și visam încă de prin 2011 sau 2012 să îl urmez, mai ales că numele celei care îl preda (pe atunci) la Fundația Calea Victoriei era cel al unei foste colege de la masterat, care scria (și scrie, cred, și în prezent) la DoR . Anii au trecut, au trecut foarte multe pretexte pe sub „Podul pretextelor și scuzelor” pe care mi l-am construit singurică și am uitat în cele din urmă de acest vis. Din păcate, când am făcut eu facultatea și masteratul nu exista un astfel de curs în programă și am tot găsit scuze ca să nu mă înscriu, deși cei de la Calea Victoriei îl tot repetau.  O agendă roșie, printre alte agende și carnețele   Am descoperit recent că la Fundația Calea Victoriei urma să aibă loc un atelier de jurnalism narativ susținut de Ani Sandu , așa că mi-am făcut acest cadou de ziua mea, doi într-unul, ca să zic, la pachet cu un atelier online de scriere creativă, susținut de zâna mea cea bună, Andra Samson . A fost

Sticla de biserică

La noi în familie, sticlele de plastic nu se aruncau. Fie bidoane de apă plată de cinci litri, fie sticle de suc ori de apă minerală, nimic nu se pierdea, ci se refolosea. Tata le aduna pe toate după ce le goleam de conținut, le spăla și le lega pe toate într-un ciorchine uriaș pe care îl păstra afară sau în bucătăria de vară a bunicii, pentru că știa că va avea nevoie de ele într-un fel sau altul. Sticlele de plastic de doi litri ori chiar si cele mici erau bune de pus o anumită cantitate de vin în ele, mai ales când ai mei voiau să ofere cuiva un vin bun, de țară, din producția proprie. Sticlele mici, de 0,5 litri, aveau alt rol: se punea țuică în ele și se foloseau la pomeni (adică parastasuri) și la alte mese festive.    Un obiect de care sunt atașată emoțional este sticla cu vin de biserică. În fiecare duminică, după ce bunica mea – mamaia de pe deal, cum o numeam noi – venea de la slujba religioasă, aveam un ritual simplu și de efect: să bem o gură sau două de vin din sticla de p