Sacoșa de pânză

 

„Nu aș putea trăi fără sacoșa mea de pânză imprimată cu logo-ul celor de la Mental Health for Romania”, se gândea Florence în timp ce băga vasele în mașina de spălat. Primise sacoșa aia ca parte dintr-un premiu, în urma unui concurs de creație. Participase cu o proză despre mătușa ei, Meri, pe tema schizofreniei. Titlul povestirii: „Mă omoară Pascu Paraschiva!”. O vreme, sacoșa aspră, dintr-un material de culoarea untului, stătuse nefolosită în dulap. Nu-și mai amintea cu exactitate momentul în care a început să o folosească aproape în fiecare zi. Știa doar că sacoșa aia era un întreg univers, o prelungire a umărului ei drept pe care se odihneau și baretele genții cu care mergea la serviciu de două sau de trei ori pe săptămână. Îi plăcea sacoșa, îi plăceau dimensiunile ei. Nu era nici prea mare, dar nici prea mică. Îi plăcea că era mai degrabă îngustă și lungă și că o putea folosi ca o completare a genții de piele. În sacoșa asta cu imprimeu din plastic își lua de obicei câte o carte scrisă de un autor român contemporan pe care o citea în metrou și în tramvaiul 32, în drum spre birou. Iar uneori, când mergea la atelierele de scriere creativă, în sacoșă punea de fiecare dată o agendă și un pix – agendă care, o dată la câteva luni, era înlocuită de o alta – , iar pe lângă obiectele de scris, își lua tot timpul tableta ei roz. Pe ecranul acestui dispozitiv mic și discret citea textele colegilor de la ateliere, de fapt, recitea pasaje întregi din ele, pentru a-și reaminti despre ce era vorba în prozele lor. Poate din motivul ăsta se gândea acum la sacoșa aia la fel ca la un mic univers în sine, ca la o gaură neagră care înghițea tot ce arunca Florence în ea – dar făcea asta cu un scop. Sacoșa era, ar putea spune, un prieten tăcut care o însoțea pe drumurile făcute nu doar (și de la) serviciu, ci și la psiholof, la doctor (pentru că punea în sacoșă dosarul cu rezultatele analizelor medicale făcute recent), la magazinul non-stop (de unde cumpăra bere sau chipsuri pentru M.), la shop and go, de unde cumpăra ceapă și morcovi pentru supă.

Dacă sacoșa asta ar putea vorbi, Florence știa că ar putea dezvălui multe despre posesoarea ei – unele lucruri triste ori, din contră, vesele. Ca atunci când a primit exemplarul ei de autor, într-o vară. Era o antologie în care i se publicase prima ei proză scurtă. Era cu M. în stația de autobuz, nu departe de Piața Romană, și așteptau troleibuzul 79. Florence scosese antologia din sacoșa de pânză, o deschisese, o răsfoise, căutase pagina la care începea proza ei. Fusese un eveniment fericit și, acum, când se gândea la el, își dădea seama că nu va uita niciodată ziua aia, ziua în care își văzuse povestirea tipărită pe hârtie. O proză la care scrisese multe luni la rând.

*

Sacoșa o așteaptă cuminte, agățată de clanța ușii de la sufragerie ori așezată pe o tastatură veche și prăfuită a lui M. Așteaptă zilele în care Florence nu lucrează de acasă și când este nevoită să meargă la birou. Așteaptă să-i mângâie umărul lui Florence cu bretelele ei solide și să o asigure în felul ăsta că, atât timp cât sacoșa va exista în viața femeii, poveștile din mintea ei se vor înșira frumos, se vor alinia pe un șirag special, format din zeci ori poate sute de proze ce așteaptă cuminți să le vină rândul să fie scrise într-una din agendele din biblioteca ei. Sacoșa așteaptă, nu se grăbește nicăieri. Nu-i pasă de trecerea anotimpurilor, nici de faptul că volumele citite de Florence sunt groase ori subțiri, nu-i pasă de numărul de pagini ale cărții citite în metrou, nici de numărul de pagini lipsă dintr-o agendă cu pisici unde Florence își notează unele amintiri. Sacoșa a învățat să aibă răbdare, să-și aștepte îmbrățișarea și purtarea pe umăr. A învățat de la Florence ce este așteptarea, ce este răbdarea, dar mai ales ce e tristețea de după o ceartă cu iubitul la două ori la trei dimineața, ce e bucuria – atunci când Florence cumpără o punguță cu semințe de dovleac și le aruncă cu boltă în sacoșă, de parcă ar marca un punct la un meci de baschet. A învățat ce este tăcerea, atunci când Florence e îngrijorată ori necăjită că nimic din tot ceea ce face nu este bine. A învățat ce este entuziasmul, ce sunt aplauzele – atunci când Florence merge la lansări de carte pentru a lua autografe de la autorii și autoarele ei preferate; când mergea la spectacole de teatru, la concerte în săli întunecoase cu o acustică perfectă, a învățat ce e emoția de a asculta un concert, o muzică bună, de a urmări un actor sau o actriță care pune suflet atunci când joacă pe scenă. Da, a învățat multe de la Florence. Și cu siguranță va mai învăța și altele, pentru că femeia e sursa ei de emoție pe care sacoșa se bazează în fiecare zi. Iar bretelele sacoșei sunt cele două centuri invizibile de siguranță de care tânăra femeie nu știe că are nevoie. 

Puteți citi textul „Mă omoară Pascu Paraschiva!” aici: https://mentalhealthforromania.org/ma-omoara-pascu-paraschiva/