Exercițiu: Care este lucrul de care mă tem?

Am primit recent, la un atelier de scriere creativă, un exercițiu extrem de interesant. Ideea a fost să ne folosim de scris pentru a descrie o situație, fără să spunem care este, de fapt, acel ceva de care ne este teamă. Așadar, fără să numim frica. Frumos spus „Show, don't tell”, nu? Așa se numește tehnica. Și mai am multe de învățat și de exersat cu ea.

M-am jucat cu literele 😂

Oare cei care citesc acum postarea aceasta reușesc să ghicească acel lucru de care mi-a fost frică în exercițiu? Răspunsul îl puteți găsi la acest link, strecurat la finalul postării.

Metroul bucureștean la ora 23.00. Aura deschise ecranul telefonului mobil ca să se uite la ceas. Cu o smucitură bruscă, trenul s-a oprit în tunel. Luminile s-au stins de-a lungul lui, iar Aura își dădu seama, ridicând ochii din ecran și făcând lumină cu ajutorul lui, că este complet singură în vagon. Telefonul mobil vibră scurt, imitând ritmul unei inimi. Nu era inima ei. Primise un mesaj de la mama ei.

Acum inspir, acum expir, se gândi Aura. Încercă să aplice noțiunile pe care le-a învățat la un curs de meditație mindfulness. Era greu să își îndrepte toată atenția doar la respirație. Aerul din vagonul metroului pare că începuse să o învăluie, cu tot cu telefonul mobil. Închise ochii: inspiră, pauză, expiră. Încercase să găsească pauza dintre inspir și expir, ca să se poată relaxa.

Aer din nou șapte ani. Sora ei mai mare este la discotecă. Aura este singură în pat, în camera pe care o împarte seară de seară cu sora ei. Simte că orele trec, că afară nu se va face lumină prea curând. Se gândește că sora ei nu mai vine odată acasă! Tot ce are de făcut este să doarmă lângă ea.

Din când în când, luminile farurilor de la o mașină rătăcită ce trece prin micul sat străbat aerul camerei. Câteva raze albe se reflectă pe pereți, prin ferestre, proiectând modelul de pe perdele. Aura le vede cum se mișcă și dansează pe tavan și apoi cum dispar în liniștea nopții, odată cu ultimele sunete ale motorului mașinii rătăcite.

Puține mașini circulă pe șoseaua îngustă din sat, pe timpul nopții. Aura ar vrea să le numere, însă curând o fură somnul. Sora ei tot nu s-a întors de la discotecă și furia ei s-a mai diminuat. Ochii fetiței s-au obișnuit cu atmosfera din cameră. Îi ține totuși închiși, strânși bine, de parcă doar așa ar putea să evite un pericol. Pentru că ce nu vede, nu o poate răni.

Nu are noțiunea timpului, iar din când în când, tocurile geamurilor încep să se zgâlțâie ușor. De obicei, doar un camion le face să tresară așa. Farurile unei mașini se preling pe pereții plini de postere desprinse din revista Bravo, pe care sora ei le-a lipit cu scóci. Aura deschide ochii, iar pupilele încearcă să se obișnuiască cu lumina orbitoare. „Stimați călători, ne cerem scuze pentru disconfortul creat. Urmează stația Piața Unirii, cu peronul pe partea stângă”. Metroul se pune în mișcare.