Moștenirea Ionescu

Nu, nu este scenariul unei telenovele pe care m-am apucat să îl scriu, chiar dacă am terminat recent un atelier de scenaristică la Fundația Calea Victoriei. Este un punct de plecare, un trigger care a dus la declanșarea unei serii de evenimente și la faptul că am început să scriu (despre tata și nu numai despre el).

Moștenirea Ionescu

Îi povesteam cuiva, zilele trecute, cât de ciudată și de emoționantă a fost ziua când am mers cu familia la notar, să rezolvăm niște lucruri după decesul tatălui meu, lucruri care deja nu mai puteau fi amânate.

În ziua aia am auzit sintagma asta prin care noi, Ioneștii, eram chemați în biroul notarului din Giurgiu, într-o după-amiază caldă de toamnă. Ziua aceea, deși nu părea să aibă vreun rol deosebit în pasiunea mea pentru scris, s-a dovedit a fi o zi pe care nu o voi uita niciodată. Chemați în biroul doamnei notar după ce ne-am auzit numele în „moștenirea Ionescu”, am semnat toți ce era de semnat și am rezolvat cu toate formalitățile. Dintr-un cont al tatei pe care îl puteam accesa după vizita la notar am primit, apoi, și eu o sumă. Nu aș spune că m-am bucurat atunci. Împrejurările erau triste. Niciun notar din lume nu mi-l putea aduce pe tata înapoi și nu voiam banii ăia. Lunile au trecut și nu m-am mai gândit la ei. Până când, într-o zi, pe când scriam un articol, vechiul laptop a cedat. Nu se mai deschidea, oricâte rugăciuni i-aș fi adresat eu sfântului ocrotitor al IT-iștilor de pretutindeni.

Una peste alta, cu ajutorul boyfriendului meu, care îmi spunea prin telefon pe ce taste și combinații de taste să apăs, laptopul s-a deschis și a revenit la viață. Nu pot spune însă că încrederea mea în laptop a revenit la locul ei. Era plecată pe alte meleaguri. Așa că într-o bună zi, studiind variantele oferite de boyfriend în ceea ce privește modelele noi de laptop, am decis să mă despart de el. De laptop, nu de iubit.

Îl folosisem prea mulți ani la articole despre coxartroză, dislipidemie, diabet și multe alte lucruri îngrijorătoare despre care iubitul meu nu vrea să audă - gen boli cardiovasculare și infarct miocardic. Așa că am renunțat la vechea mașinărie de scris și mi-am cumpărat din banii primiți din contul tatei un laptop decent. Dacă aș fi știut câte bucurii îmi va aduce noul device, probabil că nu m-aș mai fi codit atât și aș fi luat decizia de a scăpa de cel vechi mult mai repede.

După niște luni, nici eu nu mai știu câte, am scris la noul meu dispozitiv o proză scurtă despre tata. Plănuiam de ani de zile să trimit o povestire la unul dintre concursurile trimestriale ale Revistei de Povestiri, însă nu îmi făcusem niciodată curaj.

O să sune a clișeu, poate (pentru unii dintre voi), însă cred că tata mi-a dat curaj, de acolo de sus de unde ne privește, reparând televizoare, radiouri, tractoare și semănători. Poate a făcut o minune, iar fiica lui cea mică s-a așezat într-o zi la biroul ei roz și a început să scrie la noul laptop. A atașat textul în mail, a introdus adresa și a apăsat send. A câștigat apoi un loc la un curs de creative writing cu ajutorul acestei povestiri, Fața nevăzută a femeii din Naipu. Din două în două duminici, ea ascultă părerile scriitorilor despre textele pe care le scrie. „Moștenirea Ionescu” continuă. Fiica cea mică nu s-ar fi gândit că în felul acesta.

Călătoria eroului

De la același laptop, după ce am prins curaj și după ce mi-a fost publicată acea primă povestire scurtă, am ales să mă înscriu și la alte și alte cursuri și ateliere. În pandemie, cursurile de scriere creativă au fost - și încă sunt - un mod de evadare din cotidian. Și tot de la laptopul cel nou mi-am creat blogul pe care scriu acum, chiar dacă din când în când - și nu atât de des pe cât mi-aș dori - despre tata și despre alți oameni care m-au marcat de-a lungul vieții.

Din fața laptopului mi s-au deschis noi uși și noi ferestre (de Skype, de Zoom), am cunoscut oameni noi, am revăzut oameni dragi, iar pe unii dintre ei cred că, pe căi nebănuite, mi i-a scos în cale tata. Nu îmi pare rău că am cumpărat acest nou device, care mă însoțește în călătoria eroului poveștii mele. El mă ajută să duc moștenirea mai departe, prin poveste.