Exercițiu prin două lentile: azi scriu despre tata

Am primit acum câteva luni o invitație la reflecție, la unul dintre atelierele pe care le-am urmat la Fundația Calea Victoriei. Atelierul se numește Cum să-ţi scrii povestea personală, iar lectorul este Andra Samson.

Exercițiul a fost să ne alegem o amintire dragă, ceva care ne umple de bucurie când o readucem în memorie. Am scris și am rescris pe hârtie amintirea prin lentilele faptelor, apoi prin lentilele emoțiilor. Apoi lectorul ne-a îndrumat să ducem amintirea mai departe și să îi construim un final în viitor. A fost foarte interesant să mă joc cu cele două tipuri de lentile, pentru că nu am mai făcut niciodată acest gen de exercițiu. Puteți citi aici ce a ieșit.

Prima variantă de „lentile” – Amintirea prin lentilele faptelor

Am cam trei ani, cred că nici nu am împlinit încă patru. Anul este ori ’90, ori ’91. Tata este omul care „dă” filme în sala căminului cultural din sat. Sunt în cabina de proiecție, alături de el, iar filmul rulează. Are un fel de manivelă, un aparat care – cred eu – se folosește la derulatul rolelor pe care sunt peliculele cu filme. Îmi place să dau de manivela asta, în gol, pentru că nu derulez nimic. Când se termină filmul, poate chiar cu puțin înainte de generic, mă duce acasă. Este seară și mă ia somnul repede. Ieșim din cabina mică de proiecție, cu ușă verde, coborând câteva trepte prăfuite. Trecem prin sala întunecată, luminată doar de ecranul mare. Traversăm șoseaua, casa noastră este peste drum de căminul cultural. Mă ține de mână. Mă duce acasă, iar la televizor, fiind sâmbătă, este difuzată emisiunea „Teleenciclopedia”, pe TVR.

Varianta a doua de „lentile” – Amintirea prin lentilele emoțiilor

Am multe amintiri cu tata de când eram mică, însă cam toate mi se par „încețoșate”, ca să zic așa. Îmi plăcea să petrec timp cu el, pe lângă el, pentru că mi se părea fascinant tot ce făcea. Una dintre amintirile mele timpurii aș spune că este legată de serile de sâmbătă în care se ocupa de proiecția filmelor românești și străine în sala mare a căminului cultural din sat. Mă lua cu el în micuța cabină în care se afla proiectorul – o chestie uriașă pe care se aflau rolele de film care se învârteau și scoteau un sunet continuu. Camera aia avea un miros specific, pe care mi-e greu să îl descriu, ca de plastic topit amestecat cu praf. Însă mi se părea ceva magic la ea, era camera în care se năștea magia, locul unde filmele prindeau viață pe marele ecran alb din sala căminului cultural.

Stăteam cu el acolo și nu mă plictiseam deloc. Ba chiar îmi plăcea că mă lăsa să dau la o manivelă pe care o avea fixată pe acolo, pe lângă proiector. Nu am știut niciodată cu exactitate ce făcea manivela aia, însă dând la ea, cred că mă simțeam și eu parte din magie, pur și simplu adoram să mă joc cu ea în timpul în care filmul se proiecta pe ecranul mare. Eram totuși prea mică, pentru că în serile de sâmbătă nu rezistam prea mult acolo, mă lua somnul ori se apropia ora mea de culcare. (Recitind acum aceste rânduri, îmi dau seama că unele „goluri” le umple creierul meu și că tot el face unele legături pe care poate nu le-am mai făcut până acum).

Pe tata îl văd prin ochii mei de copil ca pe un fel de zeu atotștiutor peste filme, el era cel care supraveghea bunul mers al proiecției. Știu din alte povești că el trebuia să fie pe fază când pelicula se rupea, că o lipea și o cârpea ori de câte ori se strica ceva. Nimeni nu era ca el.

Dincolo de clipele de magie petrecute în încăperea unde se afla proiectorul, îmi mai amintesc că el mă ducea acasă după ce se termina filmul, că mă ținea de mână când traversam, că șoseaua care trece prin satul nostru mi se părea atât de lată când o traversam alături de el și că lângă el nu îmi era teamă de nimic. Mă simțeam în siguranță, mână în mână, după ce am împărtășit acest gen de experiență magică, de naștere a filmului dintr-o peliculă, pe marele ecran. Lumina aia care ieșea pe lentila proiectorului, care era fixată ca să iasă printr-o gaură din perete, o gaură pătrată, și care ajungea pe ecranul alb, mi se părea și ea ceva de necrezut, prin ochii mei de copil de trei sau patru ani.

Magia lua sfârșit când tata mă aducea acasă, că era aproape ora mea de culcare, iar la televizor – și el tot un ecran – magia nu mi se mai părea aceeași. Erau prezentate animale, scurte documentare din „Teleenciclopedia”. Mai erau prezentate viețile oamenilor din diferite triburi din lume, orașe uriașe de pe glob despre care nu auzisem niciodată, erau lucruri pe care eu nu le înțelegeam. Dar nu era magie, nu erau lucruri care să mă fascineze într-atât de mult pe cât reușeau filmele pe care le „dădea” tata la cămin.

Poate nu întâmplător, în facultate am făcut un exercițiu cu tata. Este, de fapt, un interviu pentru cursul de radio și pe care l-am folosit ulterior pentru un alt curs, în care aflam tainele jurnalismului online. Interviul se intitulează Cinematograful la sat – istoria unei profesii și poate fi citit aici.

Ca un fel de variantă 3: „Duceți amintirea mai departe, construindu-i un final în viitor”

Recunosc că la această parte mi-a fost un pic mai dificil, nu știam cum aș putea să duc mai departe această amintire, în viitor, pentru că tata nu mai trăiește. Deși tehnologia în materie de proiecție a filmelor a evoluat, tata nu a apucat să meargă la un cinematograf la mall, să vadă un film în format 3D sau în format IMAX, ceea ce regret astăzi. Pentru că aș fi putut să fac asta, să îl scot la un film, să îi arăt eu lui până unde poate merge magia filmului în anii aceștia. 

Revenind la cum aș putea duce amintirea mai departe, construindu-i un final în viitor, mă gândeam acum că, fără să îmi dau seama, i-am construit un viitor acum câțiva ani, în 2014, când i-am dus pe nepoțeii mei, Rosemarie și Celestin, la un film de animație la cinema Studio. Avea loc un festival de film dedicat copiilor (KINOdiseea) la acest cinematograf, așa că i-am propus surorii mele, Ramona, să mergem cu cei mici la Studio, pentru că aveau gratuitate. Am ales un film franțuzesc (Minuscule: Valley of the Lost Ants) și m-am bucurat pentru alegerea făcută, pentru că nu avea dialog. Deci nu era nevoie să le citim/traducem celor mici ce vorbesc personajele.

Experiența cu cei mici a fost incredibilă, mai ales că Celestin era foarte mic pe atunci, cred că avea vreo patru ani (acum, când stau să mă gândesc, avea cam vârsta mea pe vremea când tata proiecta filme), iar Rosemarie avea șapte ani. Erau amândoi emoționați și entuziasmați, iar eu parcă trăiam aceleași stări ca și ei: era prima dată când mergeam la film în formula asta, sala era plină de copii și era un freamăt general înainte de începerea filmului.

Experiența la cinema la acest film, mai ales într-o sală plină cu copii, a fost ca o gură de aer proaspăt. Copiii reacționau, vorbeau cu personajele, nepoțelul meu se uita și el fascinat. La finalul filmului l-am întrebat cum i s-a părut și răspunsul lui, referitor la ecranul din sala de cinema, a fost: „Ca o tabletă mai mare”.

Gândindu-mă la ziua aceea, parcă am intrat eu în rolul tatălui meu, simt că le-am prezentat eu magia unei săli de cinema celor doi nepoței, că le-am deschis noi orizonturi în acest mod. M-am bucurat că am fost martoră la experiența lor, că am făcut parte din această amintire pe care sper că o vor prețui și ei la fel de mult pe cât o prețuiesc eu astăzi.