Se făcea că...

Se făcea că fata ta cea mică începuse să scrie proză scurtă. Își făcuse în sfârșit curaj să pună pe hârtie câteva personaje din învălmășeala minții ei și se înscrisese la cursurile de scriere creativă la care visase încă de prin 2012. Că de n-ar fi avut curaj, nu ar mai fi de povestit. 

Agenda cu pisică

 

Și se făcea că scrisese prima ei povestire scurtă despre tine, cum într-o zi, pe la jumătatea lui martie, tu făcuseși cunoștință cu iubitul ei, pe holul spitalului municipal. Urâse holul ăla o vreme, pentru că o făcuse să se simtă invizibilă și mică. Plus că pe ea chiar nu era așa de greu să o facă cineva să se simtă invizibilă. O propoziție pe care o aruncase din mers profesorul doctor care te operase i se întipărise în memorie cu un fier încins. Și azi, după atâția ani, îl poate auzi și vedea clar, în amintirea acelei zile. „Nu prea ați fost prezenți în peisaj...” Încremenise lângă fratele și sora ei, de parcă medicul îi văzuse acolo, pe holul secției, lângă lifturi, pentru prima dată în viața lui. Insinuase că nu le-ar fi păsat de tine, că nu s-au interesat de tine. Știuse ea unde vrea să bată, de fapt, cu asta... Medicul trecuse pe lângă ei de zeci de ori. Stătuseră cu orele pe holul întunecat, unde nu era nici măcar semnal la telefonul mobil, așteptând ca profesorul să iasă din sala de operație și să le dea vești despre tine. Abia le aruncase o privire. După o perioadă, ea nu mai detestase holul: se bucurase că te vedea cum îți faci plimbarea seară de seară, cum o conduci la lifturi în pantalonii tăi de pijama prea largi. I se întipărise o rază de speranță, pe măsură ce te vedea stăpân pe corpul tău, pe picioarele tale, chiar dacă țineai într-o mână pungile de la sondele încă atașate de trupul tău.  

Se făcea că, după un timp, datorită povestirii pe care o scrisese despre tine și M., câștigase un loc la un atelier de scriere creativă. Nu mai participase până atunci la așa ceva. Câțiva scriitori urmau să îi citească textele. Fusese mândră de locul câștigat și nu îi mai păruse rău că recunoscuse că e vulnerabilă. Fusese un pas uriaș pentru fata ta cea mică, iar lucrurile începuseră să se desfășoare în direcția pe care și-o dorise. Bănuise că tu o ajutaseși pe căile știute doar de tine, chiar dacă părăsiseși această lume. Și se făcea că își învinsese o parte din teama de a-și arăta vulnerabilitățile în textele scrise de ea, care erau departe de a fi perfecte. 

Se făcea că într-o zi venise de la București la țară, la maică-sa. Mersese după femeie la biserică, la slujba de duminică, și îți aprinsese câteva lumânări lângă crucea albă de marmură. Se simțise vinovată că în acea dimineață de august purtase un tricou alb cu simbolul lui Batman pe piept și că renunțase de câteva luni la doliu. M. îi spusese că ar putea să poarte bluze mai colorate. Mă rog, nu că îi păsase vreun pic de ce zisese lumea din biserică în ziua aia. Simțise, oricum, toate privirile îndreptate asupra ei și asupra mamei. 

Se făcea că în primul Crăciun fără tine realizase brusc, pe când scria într-o agendă despre tine, că nu o să îți mai dăruiască niciodată un cadou în ajun de 25 decembrie, că nu vei mai fi la țară să primești din partea ei. Și concluzia asta, scrisă de ea cu pixul pe foaia groasă de hârtie, o duruse chiar mai tare decât o duruse în ziua de 1 august, când ar fi fost ziua ta în 2018, anul în care ai murit. Își amintise că le dusese fetelor de la birou, în acel prim 1 august fără tine, fructe și dulciuri, oferite de pomană, pentru sufletul tău. Cumpărase chiar și o sticlă de vin –știuse cât de mult îți plăcuse vinul când erai în viață. Și oricât de mult se străduise să fie puternică, în contrast cu veselia fetelor de la birou – se simțise ca o impostoare. Nu fusese puternică, iar ele nu păruseră că ar fi înțeles ceva din gestul ei. Sau poate se înșelase.