Un vis-jurnalismul narativ

Îmi doream de foarte mulți ani să fac un curs de jurnalism narativ și visam încă de prin 2011 sau 2012 să îl urmez, mai ales că numele celei care îl preda (pe atunci) la Fundația Calea Victoriei era cel al unei foste colege de la masterat, care scria (și scrie, cred, și în prezent) la DoR.

Anii au trecut, au trecut foarte multe pretexte pe sub „Podul pretextelor și scuzelor” pe care mi l-am construit singurică și am uitat în cele din urmă de acest vis. Din păcate, când am făcut eu facultatea și masteratul nu exista un astfel de curs în programă și am tot găsit scuze ca să nu mă înscriu, deși cei de la Calea Victoriei îl tot repetau. 

O agendă roșie, printre alte agende și carnețele

 

Am descoperit recent că la Fundația Calea Victoriei urma să aibă loc un atelier de jurnalism narativ susținut de Ani Sandu, așa că mi-am făcut acest cadou de ziua mea, doi într-unul, ca să zic, la pachet cu un atelier online de scriere creativă, susținut de zâna mea cea bună, Andra Samson.

A fost, așadar, cel mai frumos cadou pe care mi-l puteam face de ziua mea, un pachet de ateliere alcătuit după pofta inimii mele. Am descoperit în această săptămână câteva dintre tainele jurnalismului narativ, am făcut exerciții, scurte interviuri, ne-am jucat cu ceilalți cursanți și parcă abia am reușit să zgâriem vârful aisbergului. Concluzia cu care am rămas este că mai am multe de învățat pentru a putea scrie povestea unui personaj sau a mai multor personaje, însă parcă mi s-a făcut și mai mare pofta de învățare. 

Las mai jos câteva exerciții pe care le-am făcut cu mare drag:

1. Am scris despre camera în care mă aflam la laptop (cursul a fost online, desigur) ca și când aș fi scris despre un personaj.

Biroul Aurei este o masă de bucătărie de la Ikea, pe care stă întinsă o pisică „ginger”. Spațiul acesta al mesei pare să fie întregul univers în care funcționează tânăra: două turnuri de 30 de centimetri, formate din cărți și agende, străjuiesc laptopul, din stânga și din dreapta. Multe agende și blocnotesuri, adunate, se pare, de la conferințe de presă. Pe una dintre ele scrie mare: să înțelegem tromboza. Dincolo de guma de mestecat și de lacrimile artificiale, ies în evidență agendele cu pisici, cât și calendarul de pe masă, cu zilele încercuite și cu notițe făcute pentru anumite săptămâni.

2. Povestea Alinei, una dintre fetele care s-au înscris la acest atelier și care locuiește la Viena. I-am pus (nu doar eu, ci și ceilalți cursanți) întrebări, întocmai ca la un interviu adevărat, pentru a afla cât mai multe despre tânăra care a lăsat în urmă România.

Viena, orașul care oferă stabilitate când ai nevoie de ea

O tânără din Galați se pregătește să se îmbarce în călătoria vieții ei. Se uită pentru ultima oară, înainte de a pleca spre aeroport și de a decola spre Viena, la lucrurile dragi: scara ei, grădina ei, locurile familiare ei. Alina X, din Galați, a ajuns în Austria în urmă cu trei ani, entuziasmată și foarte dezorientată. Urma să studieze comunicare transculturală, un „frate” apropiat de ceea ce, la universitățile de la noi, s-ar numi limbile moderne aplicate. Îndrăgea limbile străine și, împinsă de această pasiune, a luat decizia de a pleca, având în minte un vis: acela de a deveni „interpret de conferințe”.

Primele luni în Viena nu au fost lipsite de surprize, povestește Alina, fata cu ochii mari și mereu cu vorbele la ea. Pentru că nu înțelegea toate cuvintele și accentele colegilor, ajunsese să se ferească de oameni, să se închidă în ea, deși era o fire extrovertită. A folosit plimbările pe post de leac pentru dezorientarea și șocul pe care le-a avut în acest oraș și asta face acum din nou, se plimbă foarte mult, mai ales în zona în care locuiește. „Sunt lucruri pe care le știu doar la suprafață despre Viena”, recunoaște ea. Însă chiar dacă a descoperit momentan doar vârful aisbergului, spune că la acest oraș îi place îndeosebi „ritmul în care curge viața”. În Austria i s-a părut, după un timp, după ce s-a mai acomodat, că a găsit ceea ce își dorea și nu crede că ar putea găsi în România. „Viena îmi dă stabilitatea aia pe care o căutam eu. Sunt și aici petreceri, evenimente culturale. (...) Vezi bătrânii ieșind în oraș, la cafea și la prăjituri, ei nu stau în casă, ies cu prietenii”.

Chiar dacă la început a evitat oamenii, recunoaște cu sinceritate că abia acum începe să profite de tot ceea ce îi poate oferi acest oraș. În plus, este conștientă că s-a schimbat mult de când locuiește în Viena: „Sunt mult mai critică decât eram înainte, sunt mult mai atentă la lucrurile din jurul meu”.

3. Un exercițiu despre cum aș face eu profilul / portretul unui personaj pe care l-am ales fără să stau prea mult pe gânduri: medicul Mihai Ranete, unul dintre fondatorii proiectului Caravana cu medici, despre care am scris aici, aici și aici.

I-am pus și un titlu, ca să fie exercițiul cât mai aproape de realitate. Desigur, mai sunt multe de corectat și de aranjat la acest text-exercițiu, la fel ca și la celelalte, însă m-am bucurat enorm că am putut afla într-un timp atât de scurt detalii importante despre medicul care se afla în centrul materialului meu narativ.

„Mama, am luat! Acum o să vorbești cu doctorul Mihai Ranete”

Dr. Mihai Ranete este unul dintre fondatorii Caravanei cu Medici și a fost, vreme de aproape șase ani, președintele acestui ONG. Alături de alți patru tineri, studenți la Medicină, Vlad Berbecar, Claudia Negrea, Cristina Niță și Andrei Pop, acest proiect a luat naștere cu scopul de a acorda îngrijiri medicale persoanelor din mediul rural. Mama lui Mihai, Tatiana Floria, spune că tinerii au plecat la drum „cu puțini bani în buzunar, cu un rucsac și cu foarte multă iluzie”, mânați de dorința de a face ceva pentru oamenii care nu au acces la servicii medicale. Mihai Ranete, după cum îmi povestește femeia stabilită în Spania, a fost un copil bun și nu a trebuit să stea cu gura pe el, ca să-și facă lecțiile. Era un copil curios din fire, se uita la foarte multe documentare, dorea să vadă și să afle lucruri noi. Momentul decisiv în alegerea drumului către profesia de medic a fost la granița dintre ultimul an de școală generală și primul an de liceu, iar mama tânărului care a pus o piatră de temelie la înființarea Caravanei cu Medici își amintește: „Când a început liceul, a zis «Mama, eu mă fac medic»”. Bucuria pe care a simțit-o în acea secundă Tatiana Floria este greu de descris în cuvinte, însă știa că fiul ei a fost atras încă de mic de ideea de a cerceta, de a vindeca, în esență – de a face bine: „Mi-am dorit ca Mihai să fie medic și am simțit, ca mamă, că acest copil va fi un bun medic.” I-am simțit emoția din glas în timp ce îmi povestea la telefon, într-o după-amiază caniculară de septembrie, un moment-cheie din viața lui Mihai: examenul de admitere la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” București. În ziua aceea, au plâns amândoi, mamă și fiu, bucuroși de reușita viitorului medic specialist radiolog. L-a așteptat emoționată, la poartă, să iasă din sala de examen și mi-a mărturisit că în acele clipe, el părea un „pui de urs”, mergând cu capul în jos, „întunecat la privire” și serios. Pentru că simțea că arde de nerăbdare să afle rezultatele și pentru că emoțiile puseseră stăpânire, a țipat doar „Ce?”. Mihai a ridicat privirea spre mama lui, i-a făcut un gest, iar ea a înțeles în acea clipă care va fi drumul fiului său în următorii ani. „Mama, am luat! Acum o să vorbești cu doctorul Mihai Ranete”. De fericire, au căzut amândoi în genunchi și s-au îmbrățișat. Pentru mama medicului Mihai Ranete, acesta a fost un moment de mare bucurie. „Al doilea moment după venirea lui pe lume”, spune la telefon, recunoscând cât este de emoționată să povestească despre acele momente.