Lumina din camera în care tata repara televizoarele se făcuse tot mai palidă. Tata s-a ridicat de pe scaunul metalic rotativ, cu pernuță cu ciucuri, și a aprins neonul lung de peste un metru, de pe peretele din dreapta. Neonul a început să bâzâie în surdină. Întrerupătorul era chiar lângă tocul ușii care ducea într-o sală mai mică, cu câteva ferestre.
Camera în care el a lucrat toată tinerețea făcea parte dintr-o clădire aflată în aceeași curte cu locul în care trăiau ai mei. Era o casă veche, mai mică decât a noastră, lăsată doar cu tencuiala gri la exterior. „Atelierul” lui.
În după-amiezele de iarnă, cu câteva ore înainte de a începe reparațiile, își amintea să bage în priză ștecherul de la soba electrică din apropierea scaunului de lucru. Soba nu era foarte înaltă, însă era lungă, ca un cărucior de bucătărie din plăci de teracotă, cu cinci rezistențe care se încălzeau după o oră-două. Așa se ferea tata de degete înghețate când își trata pacienții cu tub, pentru că el nu putea să poarte mănuși de cauciuc ca doctorii din filme. Umbla cu mâinile goale printre „mațele” încurcate ale televizoarelor și nu se murdărea niciodată de sânge, doar de praf.
După ce neonul a prins viață, tata s-a dus spre singura fereastră din cameră și s-a uitat pe geam un minut. Se întunecase de-a binelea afară. Undeva în colț, pe dușumeaua prăfuită pe care o măturam și eu când îmi aduceam aminte, se afla geanta grea cu scule. S-a aplecat asupra ei și a îngenunchiat ca atunci când mă lega la șireturi. Veche, uzată și de o culoare ce semăna mai degrabă cu untul murdărit, geanta făcea parte din tata. Parte din atelier. Îl vedeam din profil, în timp ce apăsă pe închizătoarea metalică, ce s-a deschis cu un clanc. Părul des și negru îi era punctat cu fire argintii, mai ales la tâmple. Și în sprâncene începuseră să îi apară fire albe ca zăpada. În interiorul urechii am văzut cu ochii mei cum și-a băgat un mic ghemotoc de vată, ca să nu îl tragă curentul în Atelier. Știam că nu îi lipsea niciodată vata din buzunarul pantalonilor, mai ales că peste tot îl pândea curentul ăsta pe care eu nu îl văzusem niciodată. Din geanta grea am văzut cum a scos o cutiuță neagră de plastic, de cremă de ghete. A deschis-o și a pus-o pe masă, lângă pacientul din acea seară. Acolo își ținea pasta de lipit, pe care o folosea împreună cu pistolul negru, care scotea fum. Am văzut, pe când deschidea cutia, că buricele degetelor se murdăriseră deja de praf. Odată ce deschidea capacul pacientului, praful era primul care ieșea din măruntaiele-circuit și firele colorate. Dacă ar fi știut tata câte inele mi-am făcut eu din sârmele roșii, verzi, albastre și galbene pe care le culegeam din Atelier...
O masă masivă, în formă de L, diferită de tot ce știam eu la cei 7 ani, ocupa aproape în întregime camera. Tata abia mai avea loc pentru soba lui electrică, de lângă perete, și pentru scaun. O latură a mesei cu pereți din PAL permitea, totuși, un culoar îngust pe lângă peretele cu neonul. Descoperisem un spațiu în care mă puteam strecura cu ușurință și unde mă puteam juca adesea cu ceea ce găseam pe cealaltă latură a L-ului. Semăna cu un birou uriaș, cu placaj din lemn întins până la podea. Chiar acolo, la picioarele tatei, se afla o ușiță care ascundea trei rafturi cu unelte. Pe o parte a uriașului L, tata așeza an de an televizoarele, radiourile, casetofoanele și uscătoarele de păr pe care le aduceau sătenii, în speranța că le poate salva. Când le venea rândul, le verifica și le diagnostica pe toate și punea întrebări despre simptome.
Pe masa de operații era un strat gros de cauciuc, ca o felie de șvaițer. De pe ea nu lipseau instrumentele. De îndată ce scotea șuruburile capacului din spatele televizorului alb-negru adus de vreun sătean dornic să aibă muzică și voie bună în casă, de Crăciun și de Revelion, îți făceau apariția: un pistol negru de lipit; o rolă de cositor, pe care îl folosea pentru a lipi; un aparat mic cu un ac jucăuș, care se odihnea într-o cutiuță de lemn cu capac, cu care măsura tensiunea electrică din circuite. Ici și colo, cauciucul gros de pe masa tatei era ciupit de cositorul topit, căzut din vârful pistolului de lipit. Îmi plăcea să mă joc cu penseta din trusa tatei, fără ca el să mă vadă. Misiunea mea era să scot biluțele de cositor din cauciuc și să le eliberez din închisoarea de șvaițer.
Cealaltă latură a mesei de lucru era plină ochi cu piese, scule și aparate, resturi de la alte televizoare, patru cabluri, trei cutiuțe de diferite mărimi, butoane și o mică manivelă. Tata înfășura sârmă de cupru, mai groasă decât firul de păr, pe un obiect pătrat, pe care așeza ca pe un puzzle zeci și sute de file de tablă, ca un E mare de tipar, așa cum învățasem să scriu la școală. Aveam să aflu mai târziu că se numea transformator.
Pereții camerei erau văruiți în alb, iar în cele zece cuie bătute ici și colo, printre veșnicele pânze de păianjen, atârnau piesele de la foștii pacienți. De la autopsia unui televizor ori de la un radiocasetofon care nu a mai văzut lumina zilei. Erau cazurile inoperabile: sătenii care le-au adus la tata, la Atelier, le-au abandonat fără regrete.
În spatele tatei, ascunsă după o pătură prinsă în două cuie, se afla o ușă verde, mai lată decât cele ale casei noastre. Făcea trecerea către o încăpere plină de tuburi vechi și lămpi, rămășițe ale televizoarelor alb-negru care au încântat generații de oameni din Naipu. Acum erau doar simple organe de televizoare, prăfuite și părăsite, pe care nu le mai transplanta nimeni, pentru că nu mai era nevoie de ele. Tata nu se îndurase să le arunce. Chipurile actorilor sau ale prezentatorilor de știri nu aveau să se mai vadă vreodată pe sticla tuburilor gri. Eu intram foarte rar în acea cameră. Sufletul Atelierului era încăperea în care lua naștere magia din sala de operații a tatei. Cu mâini iscusite, reușea să găsească buba ascunsă printre circuite. Folosea un bec alungit, fixat cu o clemă de plastic de marginea de lemn a cutiei televizorului. Repara buba cum putea: înlocuia piesa cu una nouă, cumpărată de el de la oraș, ori cu una pe care o avea deja în Atelier. Nu se ferea să facă transplant de la alte televizoare, care se potriveau cu pacienții de pe masă.
Deseori am stat la stânga lui și l-am urmărit cu atenție. Cu mâna mea mică, îi țineam becul și îi luminam calea. Firul era tras printr-o cutie de tablă, de ness Amigo. La capăt avea un ștecher pe care tata îl băga în una dintre cele patru prize de pe marginea mesei. Misiunea mea în acel moment era una singură: să nu mișc mâna și să luminez circuitele din poziția în care îmi spunea să o țin.
În seara de început de noiembrie, când m-a rugat să îndrept în altă direcție becul, pe ușa Atelierului a intrat nenea Mircea, un vecin. Era un bărbat înalt și slab, îmbrăcat cu pantaloni și bluză de trening, de culoare albastru închis. L-a salutat pe tata, fără să dea mâna cu el, și apoi a mușcat cu poftă dintr-un colț de pâine. L-a întrebat ce mai faci, Nelule, poți să-mi dai bormașina vreo oră așa, că am de dat niște găuri în bucătărie. Răspunsul a venit după un minut sau două. Tata era concentrat, nu avea timp de prostii, pentru că pacientul putea să moară în orice clipă dacă își întrerupea operația. Acum urma să lipească o piesă importantă pe tabla verde cu circuite, care avea să-l facă să funcționeze la fel ca înainte.
Mirosul de cositor topit ne-a învăluit pe toți trei. Fuioarele subțiri de fum s-au ridicat ușor spre tavan, apoi au dispărut. Tata ridica și apropia pistolul de lipit de circuitele defecte cu mâna fermă, de chirurg. Nu am înțeles niciodată cum reușea să găsească locul cu probleme și cum de știa unde anume trebuie pusă piesa nouă, ca televizorul să se facă bine.
Am luat un tranzistor nou de la Giurgiu, că de când mă chinui să repar televizorul lu’ Barie... Abia acu’ i-am dat de cap.
Hai, măi, Nelule, îmi împrumuți și mie bormașina aia? Te-am căutat și ieri... Nu erai acasă. Ți-o aduc repede, în cel mult două-trei ore.
Tata a pus jos pistolul de lipit și a măsurat încă o dată tensiunea electrică în circuitul plin de piese, unele mici ca niște furnici. A lăsat întrebarea lui nenea Mircea în aer, alături de fumul care pornea jucăuș din vârful pistolului. Nenea Mircea a mai împrumutat de la tata diverse scule și unelte, pe care a uitat să i le aducă înapoi ori i le-a adus în Atelier după nu știu câte săptămâni. Cu ochii în oglinda lungă și încețoșată de pe peretele din față, care-l ajuta să vadă calitatea imaginii de pe ecranele pe care le opera, i-a zis: Eu ți-aș da-o și acum, da’ e la văru-meu Mihai de vreo lună.
Comentarii
Trimiteți un comentariu