La un atelier recent de scriere creativă (la Fundația Calea Victoriei), am avut de făcut portretul unui personaj după o imagine la alegere. Povestea din spatele acestei fotografii, potrivit celui care a realizat-o, nu are nicio legătură cu un copil orfan, după cum puteți citi aici.
Iată povestea:
Nu voi uita niciodată prima mea săptămână de grădiniță. Educatoarea ne-a întrebat pe fiecare câteva lucruri despre părinții noștri. Eu nu am vrut să-i răspund. Nu aveam ce să îi spun. Ea nu a insistat. Nu-i nimic, Maria, ne povestești în altă zi. M-a mângâiat pe buclele negre și răzvrătite, pe care bunica nu a reușit să mi le prindă în două codițe. Am aruncat toate „prinsurile de păr” pe care mi le cumpărase mama pe grămada cu bălegar din fundul curții. Am făcut asta repede, cât să nu mă vadă bunica, acum câteva zile.
Eram cea mai mică din toată grupa asta de copii. Eram amestecați, din câte mi-am dat eu seama, că aveam colegi care la toamnă urmau să meargă la școală și se tot lăudau cu asta. Eram și cea mai solitară. Nu vorbeam mult. Îmi plăcea să stau retrasă, să mă joc cu câteva păpuși pe măsuța galbenă fără colțuri.
Într-o zi, educatoarea mi-a dat o bucată de cretă albă, groasă cât mâna mea. Nu mai văzusem niciodată o cretă atât de solidă, așa că am acceptat-o imediat. Nu vrei să desenezi ceva? Un lucru care îți place mult de tot. Poate niște floricele, un cățel, un fluture... Nu știu ce tot încerca doamna mea să mă facă să desenez în curtea grădiniței. Câine nu aveam, grădina bunicii era plină de buruieni, că nu mai avea cine să o îngrijească, iar fluturi văzusem o dată, la televizor, la desene. Cu creta în mână, m-am dus țintă la zona aia neagră și mare, ca o tablă uriașă, pe care copiii mai mari desenaseră case, flori, părinți ținând de mână niște omuleți.
Dorul de mama mă paraliza în unele zile. Dar știam să tac și să mă prefac. Bunica mă întreba dacă mi-e foame, dacă mi-e sete și cam atât. Am desenat-o pe mama așa cum m-am priceput. Doamna educatoare nu m-a văzut când mi-am scos ghetuțele roz. M-am ghemuit așa, desculță, lângă mama mea. Am auzit-o pe bunica, atunci când a venit la prânz să mă ia de la grădinița din sat, când îi șoptea ceva: Doamna Ionescu, să aveți grijă și de Măriuca noastră. Ea nu prea îndrăznește să zică... Să o îndemnați să meargă la toaletă, că ea nu o să ceară. E prea rușinoasă. Să vorbiți cu ea, că e copil cuminte. După o pauză, în care nu am auzit ce i-a spus doamna, bunica i-a mai șoptit ceva. Nu știu, parcă a dat muțenia în ea de când mă-sa a plecat cu ăla a’ lu’ Tauc în Spania, cu care a rămas gravidă. Bunica chiar nu știa ce vorbea, mi-am zis strângându-mi curelușele ghiozdanului. Ce e aia Spania? Mama era chiar lângă mine, pe asfalt, iar creta mea albă și groasă o făcea mai prezentă ca niciodată. Vântul îi flutura pe lângă batic, iar ea și-l strângea mai bine cu o fundă mare. Apoi știam că urmează să îmi prindă părul în două codițe.
Comentarii
Trimiteți un comentariu