Exercițiu din agenda cu spirală

A trecut ceva timp de când nu am mai publicat ceva proaspăt pe blog, așa că am luat la răsfoit agenda cu spirală și am descoperit un exercițiu pe care mi l-a dat tot zâna mea cu stiloul veșnic plin de povești, Andra Samson, în octombrie, la atelierul online de scriere creativă de la Fundația Calea Victoriei. 

Pun mai jos ceea ce a ieșit. Lectură plăcută! 

 

Imagine de tookapic de la Pixabay

Nu prea știam ce titlu să-i dau acestei scurte povestiri. Am rămas la cel de mai jos:

În cloud

Închid sertarul biroului lui Călin cu un zgomot dureros. Timpanele mele mă imploră să fiu mai miloasă data viitoare când decid să-mi bag nasul pe unde nu-mi fierbe oala. Când l-am împins, mi-am rupt o unghie fără să-mi dau seama.
Îmi trag mâna de pe sertar, de parcă mânerul lui mă arde. Nu am niciun chef să dau ochii cu Călin. Îmi imaginez cum îi trag o mamă de bătaie cu o umbrelă roșie și grea pe care i-o rup pe spinarea lată. Parcă văd cu se deșiră țesătura și ies spițele metalice din ea.
Călin ajunge acasă pe la 19.30. Își lasă geanta de la Polo Garage pe scaunul de lemn de lângă ușă, de parcă a scăpat de o povară. Se apropie de mine să mă sărute, însă buzele lui moi îmi devin acum cel mai mare dușman. Aștept cu nerăbdare să aud ce minciuni o să îmi toarne în timpane, după ce am aflat mai devreme despre el.
— Pitic, am o veste extraordinară!
Mă ia de umeri și mă privește în ochi. Îmi vine să-i șterg zâmbetul ăla de pe buze, cu tot cu incisivul lui ciobit și inegal, cu aceeași umbrelă cu care visam să-i rup spatele acum nici trei ore.
— Ce veste?
— Mai știi că mamaie avea grijă de una dintre surorile ei mai mari?
— Vag, îi răspund.
Îi îndepărtez mâinile de pe umeri. Entuziasmul lui mă enervează și văd că e dornic să-mi îndruge nu știu ce poveste despre sora bunică-sii.
— Fii atentă. Deci mamaie a fost la notar zilele astea și a făcut un act din ăla de donație pentru nu știu ce moștenire de-a surorii ei, care a murit acum juma’ de an. Mi-a lăsat mie tot!
— Nu înțeleg.
— Pitic, suntem bogați! A trecut pe numele meu terenul ăla din Otopeni și cele șase vile din Primăverii. Plus trei clădiri de birouri din centrul Bucureștiului.
Mă așez pe pat și îmi cuprind capul în mâini, pentru că altfel simt că o să cadă. Undeva, în creierul meu, cineva se joacă cu poftă cu un ciocan și-o nicovală. Oftez. La asta chiar nu mă așteptam, nu azi. Îmi dau seama că până și cu proprietățile astea pe numele lui, tot un ticălos rămâne. Mă uit la Călin ca la un străin.
— De ce nu zici nimic? Nu te bucuri? O să putem în sfârșit să ne mutăm din Crângași, o să scăpăm de chirie, o să ne...
Își întrerupe șirul cuvintelor și se așază lângă mine pe pat. Abia acum pare să își dea seama că ceva nu este în regulă cu mine. Nu îndrăznește să mă întrebe ce am.
Îmi ridic privirea către cușca în care doarme liniștit hamsterul nostru. Pentru o clipă îmi doresc să fiu lipsită de griji, exact ca rozătoarea asta care aleargă noapte de noapte pe o rotiță, pe un drum care nu duce nicăieri. Nu trebuie să-și facă griji pentru mâncare, apă sau așternut curat din rumeguș.
— Ai uitat să-ți încui sertarul, îi șoptesc.
Îmi îndrept privirea de la hamster către șobolanul ăsta de om de lângă mine, alături de care am petrecut zece ani din viață. Călin înghite în sec și dă să se ridice de pe pat. Îl prind de încheietură și îl strâng cât pot de tare. Îmi înfig unghiile roz în carne:
— Câți au fost, Căline?
Tăcere. Se așază din nou. Îmi evită privirea. Pe fruntea lui văd picături mici de transpirație. Pe acolo pe unde a început să aibă fire albe.
— Câte nume ai ascuns? Din pix, dintr-o semnătură? Dintr-o mită plasată unde trebuie?
Tace, însă parcă pot să simt că în el mocnește un foc cu care m-a cucerit în urmă cu zece ani. Doar că acum focul ăsta mi se pare josnic, inuman. Ar merita să putrezească în închisoare.
— Nu trebuia să-l deschizi.
— Și tu nu trebuia să-l lași descuiat!
Îi trag o palmă peste umăr. Mă ustură pielea de parcă am frecat-o cu un ardei iute, dar tot nu-l slăbesc din priviri. Mă tem că dacă îl scap din ochi, totul e pierdut, toate acele nume. El nu știe că am făcut fotografii cu telefonul mobil și că le-am salvat în cloud, pentru că vreau să le citesc cu atenție mai târziu.
— Credeam că bărbatul de care m-am îndrăgostit e un om bun. Că nu ar mușamaliza niciodată niște accidente de muncă. Mai știi câte au fost? Măcar îți mai amintești numărul lor?
— Nu a fost vina mea, Florina, șoptește ca un băiețel prins cu lecția neînvățată.
Un bărbat cu chip de copil, care a fost prins cu mâța-n sac. Un bărbat despre care bunică-mea, când l-a cunoscut, mi-a zis că seamănă cu Fuego. Îți zâmbește larg și te minte în aceeași fracțiune de secundă, îi vine natural să facă asta.
— Îți zic eu câte au fost, dacă tu nu știi. Un-spre-ze-ce. Au murit unsprezece bărbați ridicând eolienele-alea nenorocite în Constanța. Și tu ce-ai făcut?
— Am adus bani în casă, asta am făcut!
— Ah, acum ai prins glas?
— Cineva trebuia să aducă un salariu în casă, nu? Că tu nu știai decât să-ți dai demisia! Te-a durut în cur! Ai zis că te-ai săturat de tură de noapte. Bam, demisia! Colegii erau de căcat! Bam, iar demisia! Cred că am auzit toate pretextele în anii ăștia de când sunt cu tine.
— Ah, deci eu sunt de vină că au murit unșpe bărbați – soții cuiva, frații cuiva, copiii cuiva – la firma aia portugheză? Eu sunt de vină că tu ai ascuns totul? Că ai decis să nu faci toate actele necesare pentru ei? Că le-ai închis gura familiile lor?
Călin se ridică brusc și se îndreaptă spre biroul lui de la Ikea, din colțul sufrageriei care ne servește și ca dormitor. Îl văd cum trage de sertar până iese din cadrul metalic. Răstoarnă în secunda următoare conținutul pe pat.
— Poftim, ia și citește! Ca să nu mai zici că ți-am ascuns ceva. Hai!
— Am citit deja, dragul meu străin. Mi-am făcut temele înainte ca tu să ajungi acasă.
— Și-atunci ce mai vrei de la mine? Acum sunt un străin?! Pentru conținutul unui sertar, ea șterge toată relația cu buretele!
Încep să așez dosarele, unul câte unul, la loc în sertar. Sunt dovezile mârșăviei lui, de pe vremea când era country manager la portughezii ăia nenorociți. Le pun frumos în culcușul lor și iau cutia de lemn cu ambele mâini. Bag sertarul la locul lui. Mă apropii de Călin, bărbatul meu copil, cu lecția neînvățată, și mă proptesc în fața lui ca un baraj care ar trebui să împiedice revărsarea apelor negre și pline de mizerie umană.
— Ai avut nouă ani la dispoziție să-mi spui. Totuși, ai ales să nu o faci.
Călin pare că vrea să spună ceva, dar îi acopăr buzele cu degetele. Inima mea, în secunda asta, este frântă în milioane de furnicuțe dezorientate, care mărșăluiesc într-un labirint uriaș. Nu știu ce îmi va aduce ziua de mâine. Nu știu dacă furnicuțele se vor mai întoarce vreodată la mușuroi sau dacă mușuroiul ăsta plin de smoală în acest moment va mai fi vreodată la fel.
— Nu mai ești bărbatul de care m-am îndrăgostit. De fapt, nu cred că te-am cunoscut vreodată cu adevărat.
— Florina, ascultă-mă. Aș vrea să mă înțelegi.
— Nu e vorba de a înțelege. Trecutul e trecut. Oamenii ăia sunt morți și nu îi poți aduce înapoi, orice-ai face.
— Nu ai cum să înțelegi împrejurările alea. Nu ai cum să înțelegi de ce am ales să procedez așa.
Tăcerea se așterne între noi, ca o pâclă groasă. Îi spun lui Călin că da, nu am cum să-i înțeleg în totalitate deciziile de acum nouă ani. Însă înțeleg vremurile de acum, vremurile în care trăim.
— Poate ar trebui să îndrepți lucrurile. Să duci chiar mâine cele 11 dosare din sertar la Inspectoratul Teritorial de Muncă sau știu eu... La cei care anchetează accidentele de muncă.
Călin mă privește din mijlocul sufrageriei noastre dormitor, în care am trăit împreună atât de multe clipe fericite. Îl privesc în tăcere cum se îndreaptă spre biroul masiv de lemn și încuie sertarul cu una dintre cheile pe care le-a scos din buzunarul blugilor. Rămâne câteva secunde cu mâna pe mâner. Acum îl privesc cu alți ochi pe bărbatul ăsta veșnic vesel, cu care am împărțit patul atâția ani. Parcă nu îmi vine să cred că am deschis cu mâna mea cutia Pandorei, că mi-a ascuns toate aceste evenimente. Mă simt complicea lui.
— Lasă-mă câteva zile. Dă-mi timp de gândire, îmi zice în timp ce bagă cheile în același buzunar.
— Poți să te gândești cât vrei. În cel mult o săptămână, eu o să-mi iau toate lucrurile de aici.

(29 octombrie 2020)