Fetița care a hrănit pisicile

Mi-am amintit de o „temă” care mi-a fost dată la unul dintre atelierele de la Fundația Calea Victoriei și care avea legătură cu o poveste pe care am scris-o despre mine. Au trecut ani buni de când nu m-am mai gândit la acea vară când am devenit, fără să vreau, „mamă adoptivă” pentru niște pisoiași care au rămas orfani. Dacă, prin magie, aș întâlni acum versiunea-copil a persoanei mele (copil care nu mă cunoaște și nu știe nimic despre acțiunile mele din viața de adult), i-aș spune fix această poveste. Recunosc, pe mine m-a făcut să mă simt din nou copil în timp ce o scriam și s-a dovedit a fi un bun exercițiu în contextul actual, al pandemiei.

A fost odată o fetiță care iubea animalele, în special pisicile, pe nume Aura. Într-o bună zi, pisica pe care o avea familia ei la țară a născut câțiva puiuți în pătulul în care țineau grânele: porumbul, grâul, floarea-soarelui și altele. Din păcate, nimeni nu știa ce s-a întâmplat cu pisica-mamă, pentru că nu o mai văzuseră de zile bune, iar bieții pisoi, atât de mici că nici nu apucaseră să deschidă ochii în primele zile de viață, mieunau toată ziua și plângeau după mama lor.

Tot auzindu-i cum plâng și miaună și se văicăresc bietele suflete de pisoi, mama Aurei i-a spus să se ducă să vadă ce este cu pisoii ăștia care plâng cât este ziua de lung. Chiar dacă mamei ei nu îi plăceau pisicile în mod deosebit, în sinea ei recunoștea că i se rupe sufletul de bietele animăluțe la care nu se mai întorcea pisica-mamă.

Așa că Aura nu a stat pe gânduri și i-a venit o idee perfectă pentru acele zile, mai ales că era vacanța de vară. S-a dus la bunica ei, la nici 10 minute de mers în altă zonă a satului, și i-a cerut să îi dea într-o sticlă niște lapte proaspăt muls de la vacă. Din fericire, bunica Aurei i-a dat fără să stea pe gânduri, așa că fetița s-a întors acasă victorioasă.

Ce a urmat nu este deloc complicat. De la mama ei, care avea întotdeauna în casă o cutie cu medicamente și doctorii pentru a rezolva orice problema, a primit o seringă curată, fără ac, pe care a folosit-o în următoarele săptămâni pentru a hrăni pisoii din pătulul de lângă casă. Treabă serioasă, nu glumă! Iar Aura știa asta.

Rând pe rând, lua pisoii în mâna ei, iar cu cealaltă le dădea lăptic cu seringa, până când li se umflau burticile și se întorceau în pătul la somn. Așa i-a hrănit Aura pe pisoii rămași orfani, pentru că nici până în ziua de astăzi nu a aflat ce s-a întâmplat cu mama-pisică. Bine, uneori o mai mustra bunica ei, spunându-i că nu îi mai dă lapte de la vacă dacă ea are de gând să îl dea la pisoi, dar Aura o păcălea, spunându-i că nu pentru pisici vrea lapte. Așa au trecut săptămânile, iar pisoii creșteau pe zi ce trece, petrecând timp în pătul, până când a venit ziua în care Aura a trebuit să îi învețe să mănânce din castron, lapte cu miez de pâine, pentru că micuții ajunseseră să depindă foarte mult de ea și de orarul de mese stabilit de ea, astfel încât acest orar al meselor îi afecta programul de joacă.

Nu de puține ori, mama Aurei o striga și îi spunea să vină acasă de la joacă, de la verișoara ei, Loredana, pentru că pisoii începuseră să plângă de foame. Iar Aura nu avea de ales, avea o mare responsabilitate acum: era mamă adoptivă pentru acești pisoiași. Din fericire, ușor-ușor, i-a învățat să mănânce și din farfurie, pe care o luase de prin curte, fiind o farfurie în care cealaltă bunică a Aurei punea mălai pentru pui. Și treptat, cu puțin lăptic și miez de pâine, i-a învățat pe pisoii orfani să mănânce singuri, băgând uneori boticul prea mult în lapte, astfel încât lichidul le intra în nări.

La scurt timp, după ce pisoii au fost suficient de mărișori și după ce li s-a întărit corpul, ca să zic așa, bunica Aurei – nu cea care îi dădea zilnic lapte de la vacă – a aflat de la niște rude de la câteva case distanță că ar fi interesate de doi dintre acești pisoiași. Și astfel doi dintre ei și-au găsit căsuță și au fost adoptați. Pe ceilalți, din câte își amintește Aura, i-au adoptat alți oameni, nu rude de-ale familiei ei, însă era încântată că eforturile ei din vacanța de vară nu fuseseră în zadar și că reușise să îi salveze pe pisoi. Niciunul dintre orfani nu pierise de foame, în ciuda faptului că au stat zile bune mieunând în pătul, de foame, fără mama lor.

Morala poveștii, după cum a înțeles Aura din toate aceste săptămâni în care a fost mamă adoptivă, a fost că eforturile ei, chiar dacă păreau că îi dau peste cap programul de joacă, au fost răsplătite și că a ajutat niște pisoi să își găsească o familie.

Răspuns la exercițiul de scriere creativă: frica de întuneric.

Imagine de Ramshad Marjan de pe Pixabay

Imagine de Clarissa Vannini de pe Pixabay