Povestire despre bunica, scrisă cu stângăcie

Mi-am luat inima-n dinți și m-am înscris în februarie, înainte de izbucnirea pandemiei, la atelierele Creative Writing Sundays. Ca primă temă, am avut de scris un text pornind de la o fotografie de epocă. Știam deja ce fotografie urma să folosesc ca sursă de inspirație: o fotografie adusă de un sătean părinților mei, acum mulți ani, care a fost făcută în fața unei cârciumi (a străbunicului meu), clădire care s-a aflat pe locul unde avem astăzi curtea și grădina la țară.

Am scris cu plăcere, am adorat tema asta, am primit feedback pe povestire și am încercat să o îmbogățesc și să o fac mai bună, pentru că a fost scrisă totuși cu stângăcie și a avut unele lipsuri. Din fericire, am aflat ce îi lipsea și de aceea am zis că trebuie să o îmbunătățesc înainte de a o publica pe blogul meu. Nu este perfectă, însă este un pas înainte pentru mine. Este ceva. Este vulnerabilitate, în primul rând, este un strop de curaj și un strop de amintire. Este despre ea, bunica mea - o fațetă a ei pe care nu am cunoscut-o, pe care o știu doar din povestirile altora, din frânturi auzite pe ici, pe colo, când eram copil. Nici eu nu știu prea bine unde le-am auzit. Puteți citi mai jos ce a ieșit.

Fata lui Gogu Pascu

Mă aflam pe ulița mare, cea care duce spre digul din sat. Simțeam cum picioarele mi se afundă în colbul fin, ca într-un strat moale și pufos de zăpadă abia căzută din cer. Oricât de mult mi-aș fi dorit acum să fie iarnă, știam că mai e cale lungă până acolo. Vara era în toi de mai bine de o lună, școala se terminase, iar eu deja visam la clipa în care urma să mă reîntorc pe băncile liceului. Pentru tata, dorința mea de a mă reîntoarce la școală era de neconceput. Nu înțelegea de ce îmi place să învăț și refuza să îmi mai plătească studiile, oricât aș fi încercat să îl conving. Așa făcuse și anul trecut, și în anul de dinainte, dar mama l-a făcut de fiecare dată să se dea pe brazdă – nu știu cum reușea ea să îl îmbuneze și să îl determine să îmi plătească taxa de studii. Însă anul ăsta, tata părea mai înverșunat ca oricând să mă țină pe lângă casă, mai ales că eram cea mai mare dintre cele trei fetele lui și trebuia să am grijă de surorile mai mici.

În primul an de liceu am crezut că se bucură amândoi că fata lor merge la liceu, la București. Plecam săptămânal la oraș, încărcată cu merinde și cu niște bani de buzunar pe care îi drămuiam astfel încât să îmi ajungă până când mă întorceam acasă. Îmi amintesc și acum că din primul moment în care am pășit dincolo de porțile liceului, am simțit că aici este cu adevărat locul meu. O clădire mare, impunătoare, cu ferestre mari și luminoase, adăpostea sălile de clasă și în fiecare dintre acestea încăpeau 30 de fete din diferite colțuri ale Bucureștiului și din unele sate din vecinătate.

Profesorii mă captivau de la primele cuvinte rostite, plini de energie, iar materiile erau toate interesante. Eram – și încă sunt bună – la matematică, însă m-am îndrăgostit de cărți. Aș fi citit neîntrerupt, orice îmi pica în mână, iar biblioteca liceului devenise la scurt timp locul meu preferat, pentru că acolo puteam să evadez în paginile romanelor mele preferate. Mă împrietenisem după câteva săptămâni cu bibliotecara, doamna Vasilescu, cea care îmi împrumuta cărți inclusiv din biblioteca ei personală. Citeam nu doar titlurile care erau lecturi obligatorii la școală, ci și romane împrumutate de la colege.

La matematică eram cea mai bună din clasă, iar de multe ori îmi ajutam colegele, explicându-le teoremele și formulele, ajutându-le la rezolvarea temelor – nu numai la calcule, ci și la alte materii. Într-o zi, pe când o ajutam pe Ilinca să învețe, o bucureșteancă blondă și cu cozi lungi împletite pe care o adusesem în vacanțe la noi, la Naipu, ea mi-a spus încântată, după ce a înțeles cum să aplice teorema lui Pitagora: „Paraschivo, tu ar trebui să te faci profesoară!”. Am râs amândouă în hohote, eu pentru că îmi salvasem colega de la o posibilă corigență, ea pentru că a găsit în sfârșit pe cineva care să îi explice cum e cu triunghiul dreptunghic și cu literele din teoremă.

După ce am călăuzit-o pe Ilinca în toate formulele învățate la școală, la aritmetică și geometrie, și am scăpat-o de corigență, mi-a mulțumit, făcându-mi cadou la finalul anului școlar o carte pe care o cumpărase dintr-un anticariat și care apăruse de ani buni în librării – „Invitația la vals”. Am desfăcut hârtia colorată în care era învelit darul ei și am citit cele câteva rânduri scrise de Ilinca pe pagina a treia: „Bunei mele prietene, Paraschiva, care a avut răbdare cu mine în toți acești ani. Bine că am scăpat de Pitagora!”

Gândurile îmi zburaseră la răcoarea din sala de clasă și la foșnetul frunzelor copacilor de lângă liceul meu, însă acum mă apropiam de casă și abia așteptam să ajung la umbra frasinilor din curte. Puteam vedea deja acoperișul uriaș al cârciumii comunale de care se ocupa tata, o clădire mare, înaltă, cu o ușă largă ce dădea într-o cameră cu câteva mese de lemn, acoperite cu fețe de masă țesute de mama. Ca să pună capăt discuției noastre despre studii, pe care o începusem încă de dimineață, tata preferase să mă trimită la nașa Olteanca, câteva ulițe mai încolo, să îi duc o scrisoare pe care a adus-o poștașul. Oricum, nici nea Stan, poștașul, nu era prea dornic să facă un drum pe arșița asta pentru o amărâtă de scrisoare, așa că s-a așezat la o masă și tata i-a umplut paharul cu rom. Spre bucuria lui nea Stan, chiar ieri ne fusese adusă de la București o cantitate mare de alcool de la distileriile „Bucur”, iar tata se putea mândri din nou că băuturi fine ca cele care se servesc în cârciuma lui comunală nu se găsesc pe o rază de câteva sate.

Când am intrat în curtea mare a hanului și am trecut de porțile străjuite de cei doi frasini groși, la umbra cărora îmi plăcea să stau să citesc diminețile, fără ca tata să mă vadă, am observat că era veselie mare în fața cârciumii. Un lăutar din Țigănie – cătunul la care se ajunge pe drumul plin de hârtoape ce urcă agale pe lângă cimitir – cânta o melodie de dragoste la vioara lui decolorată, iar arcușul părea că abia rezistă să nu se frângă între degetele lui groase. Bărbații de la mese băteau din palme, chiuiau, fluierau, iar sticlele de alcool treceau de la unii la alții, de parcă ar fi fost un ou încins pe care nu îl puteau ține în palmă și pe care erau nevoiți să îl dea mai departe.

-    Nu mai veneai odată? Ce ai stat atâta la Olteanca? Te-a ținut baba să te descoasă pe toate părțile!

Tata mă întâmpinase de cum intrasem în curte și nici nu apucasem să o cotesc spre casă, că mă și muștruluise cu prima ocazie. Și nici măcar nu stătusem atât de mult la nașa Olteanca. Doar cât să beau un pahar cu socată făcută de ea, dulce și aromată, care aluneca ușor pe gâtul meu însetat.

-    Treci la tejghea, că avem clienți. A venit unu’ de la București, nepot de-al lu’ popa Nae, cu un grup de prieteni. O să bea ăștia de-o să stingă! Până la ziuă o să le torn în pahare!

-    Eh, și eu ce să-i fac?

-    Nu fii obraznică, Paraschivo!

În ultima vreme, mai ales de când am început să discutăm despre întoarcerea mea la școală, din toamnă, la București, reușisem să prind curaj și să îi răspund uneori la mustrări. Îmi plăcea să îi dau peste nas și să îi arunc și eu câte o replică tăioasă, că poate așa mă lăsa în pace cu nemulțumirile lui.

M-am dus spre tejghea, fără prea mare tragere de inimă. Norocul meu – dacă pot să îi spun noroc – este că era prea cald în cârciumă și de aceea toți clienții preferau să stea la mesele de afară, la umbra frasinilor. Înăuntru, deși era zăpușeală, măcar era mai liniște și nu mai simțeam fumul de țigară. Nu suportam să-i aud pe clienți cum vorbesc, mai ales după ce se îmbătau și gurile lor turuiau fără încetare, iar mirosul de la țigări și trabucuri îmi făcea greață. Mama îmi zisese să nu mai fiu așa sensibilă și să îmi văd de treabă, să-i servesc cu băutură și să le încasez banii. Știa că sunt bună la calcule și tocmai de asta prefera și tata să mă lase pe mine, dintre toate fetele lui, în spatele tejghelei atunci când el era prea ocupat ca să îi distreze pe mușterii. Știa că nu există riscul să le dau mai puțini bani ca rest.

Mă uitam la el în timp ce le turna băuturi în pahare clienților veniți de la București. Ochii negri de sub sprâncenele dese aveau o licărire pe care rar o vedeam la tata. Se plimba printre mese, ciocnea un pahar cu sătenii, îi întreba pe toți de vreo recoltă sau de vreo vânzare de vite sau porci, iar la final îi întreba ce să le dea de băut. Acum era deosebit de preocupat, pentru că sosise în dimineața asta un grup de patru-cinci bărbați de la București. Erau bine îmbrăcați, după ultima modă, în costume subțiri de vară, cu pălării elegante, scoțând țigări din tabachere de argint. Îi urmăream pe furiș cum își aprindeau țigările, folosind mișcări sigure pentru fiecare băț de chibrit. Chiar dacă nu mi-ar fi spus tata că sunt de la oraș, tot mi-aș fi dat seama că nu sunt de pe aici. Bărbații de la noi nu se îmbracă așa când vin la cârciumă, poate doar când merg la biserică, duminica, și nici nu au mâinile și unghiile atât de curate.

În timp ce dau restul unui moș care i-a cerut tatei mai devreme o țuică, mă uit pe furiș afară, pentru că se întâmplă ceva, care i-a făcut pe toți bărbații să se ridice de la mese. Un tânăr pe care nu l-am mai văzut pe aici tocmai și-a fixat trepiedul de la un aparat mare de fotografiat în fața porților. Îl văd cum îi îndeamnă pe bărbați – săteni și nu numai – să se așeze la poză în fața cârciumii tatei. Sunt toți adunați lângă o masă mare, plină cu sticle, pahare, sifoane, căni, farfurii, iar pe un scaun, în capul mesei, unul dintre ei a pus o damigeană de vin adusă de cine știe de pe unde.

Nea Stan, poștașul, nu vrea să „șadă” la poză, zice că e prea bătrân să îi mai ardă de distracții de-astea. Stă undeva mai departe, la o masă, cu un alt pahar de rom în față, trăgând cu sete dintr-o țigară făcută din tutunul propriu, învelit în ziar. Lăutarul nostru din Țigănie și-a lăsat prețioasa vioară în cutie și se așază pe scaun, în mijlocul tuturor, cu picioarele depărtate. Într-o mână ține o sticlă de vin, iar în cealaltă un pahar, având în gură nelipsita-i țigară. La stânga lui s-au așezat doi bărbați, veniți dintr-un sat învecinat, la vânătoare.

Nu înțeleg ce fel de bucurie găsesc ăștia doi în a împușca animale sălbatice, mistreți și căprioare prin pădurile de lângă Naipu. Și cu atât mai puțin nu reușesc să înțeleg plăcerea lor de a purta cartușele de la pușcă pe post de brâu, peste haine, în fața tuturor. Câțiva țărani, cu mustățile stufoase și pălăriile negre, cu fața brăzdată de riduri adânci și uscată de la soare și de la muncile câmpului, stau mai în spate, însă paharele nu le lipsesc din mâini. Tata a avut grijă ca paharele tuturor să fie pline, că altfel nu dă bine în poză.

-    Vezi să prinzi și placa!
Aud glasul tatei și îmi dau seama că este printre puținele dăți când îl văd zâmbind – cu adevărat zâmbind – pentru că el nu râde niciodată când este în casă, alături de noi toate. De obicei, are doar acea căutătură veșnic încruntată, de parcă este tot timpul supărat pe ceva sau pe cineva, iar sprâncenele lui dese și negre nu îi domolesc trăsăturile aspre. Ba din contră, parcă șanțul dintre sprâncenele lui se adâncește de la o zi la alta. Mustața neagră și deasă, însă, pare că zâmbește și ea astăzi odată cu buzele lui.

Tata se bucură ca un copil care a primit o bomboană acum când știe că placa pe care este inscripționat numele lui o să apară în poză, mai ales că în fotografie se vor vedea și bărbații veniți de la oraș. „Cârciumă comunală” scrie cu litere mari pe primul rând, pe placa de lemn comandată de tata la Costel Țânțaru’ acum câțiva ani.

A plătit bani grei la acea vreme pentru placă, însă la final a fost mulțumit – așa am auzit-o pe mama spunând după ce a agățat-o la intrarea în cârciumă. Pe rândurile următoare se află alte câteva detalii pe care tata a ținut morțiș să le inscripționeze omul pe care l-a plătit: Cu tot felul de băuturi spirtoase ale DISTILERIEI „BUCUR”, iar dedesubt, cu litere și mai mari era inscripționat numele lui, Gogu Pascu.

***

Se luminase de mult de ziuă și trezisem fetele ca să le pun la treabă. Pe Lila am trimis-o să aducă apă de la fântâna de lângă casa alor lui Tauc, ca să fierb fasolea cu ea. Apa de la noi din fântână nu e bună de fiert fasolea, am aflat asta în primul an, când m-am mutat la Gogu, înainte să mă mărit cu el. Pe Angela am trimis-o să mulgă vacile, deși știam că ar fi preferat să stea în casă, în fața oglinzii, și să își aranjeze toată ziua buclele, să își pună funde în păr și să își coloreze buzele cu ruj roșu, adus de soră-sa de la București. Pe Paraschiva a trimis-o taică-su să stea la tejghea și să se ocupe de bani. Suprinzător, în dimineața asta nu s-au certat. Sau poate nu i-am auzit eu, pentru că am fost să dau la porci, în fundul curții. De când a luat vacanță, fata cea mare, Paraschiva, se ceartă aproape de dimineață până seara cu taică-său, iar eu mă simt prinsă la mijloc între ei, încăpățânați ca doi catâri.

Ieri, nea Stan ne-a adus și nouă o scrisoare. Am fost surprinsă, recunosc, când am văzut că scoate plicul din geanta mare și neagră, ticsită cu tot felul de pachete. Cine să ne scrie nouă o scrisoare? Deja simțeam că mă cuprinde așa o stare de neliniște. Răspunsul l-am aflat repede. Am recunoscut pe plic numele dirigintelui Paraschivei și atunci am început să mă dumiresc. Gogu a trimis-o la nașa, ca să nu fie de față când deschidem plicul, cu toate că acum mă gândesc că i-ar fi plăcut și ei să vadă scrisoarea și să citească ce cuvinte frumoase a scris despre domnul Lungu, dirigintele ei, despre ea.

-    Lasă, Ioana, o citim doar noi... Nu vreau să înceapă fata să își facă tot felul de vise și să i se urce la cap.
De cum am văzut-o că a ieșit pe poartă și a traversat șoseaua, am desfăcut plicul. Nu degeaba o trimisese bărbatu-meu la Olteanca. Știa că baba o să se întindă la vorbă până află tot ce s-a întâmplat la cârciumă în ultima lună: cine s-a îmbătat, cine cu cine s-a mai bătut, după cine a mai venit nevasta la cârciumă, cine e datornic și cine nu, dacă ne descurcăm cu banii, dacă mai mergem la biserică.

„Domnule Pascu,
Voiam să vă felicit personal pentru că aveți o fiică atât de pasionată de învățătură și mi-a părut rău că nu ați putut veni în iunie la festivitatea de absolvire pe care am organizat-o la noi în liceu. Paraschiva a terminat clasa cu cea mai mare medie, dar acest lucru îl cunoașteți deja. Sunt sigur că vă mândriți cu fiica dumneavoastră, care a terminat școala nu doar cu cea mai mare medie de la clasa ei, ci din tot liceul de fete. Din acest motiv, conducerea unității noastre școlare a decis să țină cont de rezultatele foarte bune la învățătură ale fiicei dumneavoastră și să vă micșoreze taxa pe următorul an școlar la suma de...”

Gogu nu m-a lăsat să termin de citit scrisoarea atunci, dar am reușit să i-o smulg din mână, pentru a o citi mai târziu pe toată. Ieșirea lui nu era ceva nou pentru mine. Își pierduse răbdarea când văzuse că dirigintele amintise de taxa pentru studii. Cuta dintre sprâncenele lui se adâncise, iar privirea îi rămase ațintită pe plicul alb de pe tejghea. Eram doar noi doi în cârciumă și aș fi vrut să mă lase să o citesc până la capăt. Clienții chefuiau afară, fericiți, strigându-l din când în când pe Gogu ca să le mai aducă o sticlă de vin sau de țuică. Vocea îi rămase blândă când vorbi, chiar dacă eu știam că înăuntrul lui este un butoi cu praf de pușcă, gata oricând să îmi explodeze în față:
-    Ioana, am mai vorbit despre asta. Nu o mai putem da la școală.
-    Ai văzut cât de bine învață. Și știi că îi place cartea.
-    Am hotărât deja. O să rămână acasă și o să facă ce îi spun eu!
-    Gogule, crezi că dacă o ții în spatele tejghelei toată viața nu o să se mărite într-o zi?

Mi-a întors spatele și a ieșit din cârciumă, luând de pe rafturi o sticlă de vin roșu. De data asta nici eu nu mai puteam să îl înduplec. Motivele lui de a nu o da la școală erau solide și nu aveau de fapt nicio legătură cu măritișul fetei noastre mari. Știam amândoi că situația familiei noastre nu este deloc bună în prezent, mai ales de când prin sat începuseră să umble unii pentru a-i convinge pe săteni să se înscrie în partidul comunist.

Deși nu îi plăcea să recunoască asta, Gogu se temea, puteam citi pe chipul lui neliniștea când îi povestea câte un bețiv, la cârciumă, că al lui cutărică devenise membru de partid. Averea pe care o avea Gogu la acest moment, pământurile, casa și cârciuma, plus hanul și grajdurile erau un motiv în plus pentru a atrage atenția comuniștilor, care aveau ceva împotriva chiaburilor. Iar dacă și-ar da fata la liceu, la București, pentru încă un an de studii, asta ar atrage atenția și mai mult asupra noastră. Mi-a spus asta într-o seară, după ce fetele au mers la culcare. Îl lăsasem pe el să facă primul pas, să îmi spună ce are pe suflet, pentru că știam că dacă încerc să îl forțez, se va închide și mai mult în el. Și tot în seara aia am stabilit că nu vom mai deschide niciodată subiectul și că pe Paraschiva nu o vom da la liceu, la București, din toamnă.

(Mai 2020)

În fața cârciumii lui Gogu Pascu