Zarurile, muzele

La un curs de scriere creativă pe care l-am făcut în iunie, lectorul (Alice Teodorescu) ne spunea, mai în glumă, mai în serios să invocăm sau să chemăm muzele, pentru că acestea vor veni. Așa că astăzi le-am invocat, după ce boyfriendul meu mi-a făcut cadou ieri două joculețe cu „cuburi de poveste”. Ideea acestora este simplă: „Dă cu zarurile. Spune o poveste.”

Să vedeți ce poveste mi-a ieșit! Din nouă zaruri, câte trei din fiecare cutie (jocul de bază, varianta cu călătorii plus varianta cu acțiuni), am creat o mică povestire. Bineînțeles, nu aveam ce să știu ce va ieși până la final, cine vor fi personajele și ce se va întâmpla cu ele. 

De ce trei cutii? Pentru că astăzi nu am mai avut răbdare și am mers la mall să îmi cumpăr cel de-al treilea joculeț, în completarea celor două de la M. Desigur, aș fi putut foarte bine să creez o povestire doar cu zarurile din cele două cutii primite cadou.

Motanul meu, Loki, a fost extrem de încântat de zaruri, le-a testat atât din punct de vedere aerodinamic, făcându-le vânt de pe biroul meu, cât și din punct de vedere al calității compoziției, încercând să muște zarurile. Pardon, muzele. Mai jos redau scurta povestire, așa cum mi-a fost ea dezvăluită de „muzele” din cele trei cutii din imagini. A fost o joacă pe cinste! 

Cele trei „muze” cu care m-am jucat, la propriu.

 

A fost odată ca niciodată o tânără care îi scria lui Moș Crăciun, an de an (în mintea ei, de adult, desigur), că își dorește o casă. De fapt, Celestina își dorea să se mute împreună cu iubitul ei, Călin, și să locuiască astfel doar ei doi sub același acoperiș, departe de rudele lui. Fata începuse să pună bani deoparte pentru a-și închiria undeva o căsuță ori un apartament. Lună de lună, din salariul ei mic, economisise o sumă și visul ei părea că ar putea să devină realitate. Și tot punând bani deoparte, Celestina a început să se întrebe de ce nu face și Călin la fel ca ea.

Într-o zi, când Celestina veni acasă de la serviciu, descoperi că cineva îi furase toți banii din locul în care îi ascunsese. Era un dulap mare, fixat în perete deasupra televizorului din sufragerie. Pe un raft, printre cărți și agende, se afla o cutie cilindrică de metal în care fusese cândva un parfum franțuzesc. Celestina s-a înfuriat când a văzut cutia goală și a început să discute cu toți din casă, pe care îi considera deja suspecți, deși erau rudele lui Călin.

Unde-mi sunt banii din cutie, o întrebase pe bunica lui Călin, o femeie de peste 65 de ani, cu o voce răgușită și cu tenul precum o stafidă uriașă. Femeia își stinse țigara în scrumiera din bucătărie și o privi pe Celestina de parcă ar fi fost o extraterestră. De unde să știu eu, mămică, unde-ți ții tu banii? Mai bine întreb-o pe Rodica.

Zarurile au fost aruncate și apoi aranjate sub forma unei povestiri.

 

În următoarele ore, pe cât ar fi vrut să își păstreze calmul, Celestina se gândi cum ar putea să îl descopere mai repede pe hoț și să își recupereze banii. Se înserase deja, iar Rodica, mama lui Călin, venise acasă și se închisese în dormitorul ei.

Celestina respiră adânc și numără până la zece în gând, apoi bătu la ușa Rodicăi. I se păruse că se comportă ciudat încă de când venise de la serviciu, mai târziu decât de obicei, fără să o salute, așa cum făcea de obicei. După ce bătu de trei ori la ușă, Rodica o pofti înăuntru. Ceea ce a văzut Celestina în clipa aceea avea să-i rămână întipărit în memorie pentru totdeauna: Rodica, o femeie frumoasă și blondă, cu buzele roșii date cu ruj fără să depășească un contur trasat cu o mână sigură pe mișcările ei, era așezată pe pat, alături de o valiză mică cu bani. Femeia îi număra, apoi îi așeza în cinci teancuri diferite.

Ce faceți cu ăștia, șopti Celestina și închise ușa cu grijă în urma ei, de parcă i-ar fi fost teamă că o pală de aer rece, de la aparatul de aer condiționat din hol, ar fi putut să deranjeze bancnotele. Ce să fac, nu vezi, îi împart. Rodica nici nu își ridică ochii din teancurile de bancnote, ci continuă să le așeze. Dar de unde aveți atâția euro? Știți că mie îmi lipsesc niște bani din casă? De fapt, despre asta am venit să vorbesc cu dumneavoastră. Fata mea, eu nu ți-aș fi luat banii nici într-o sută de ani. Nici nu știam că ai vreun ban în casă. Spune-mi, din ce vezi aici pe pat, crezi aș avea nevoie de banii tăi? Rodica râse ușor, iar pe dinții dezveliți Celestina observă câteva urme de ruj. Fata mea, eu am alte socoteli cu șeful meu. Nu m-aș încurca cu mărunțiș.

Cu Ștefan? Celestinei nu îi venea acum să creadă că femeia cu care locuise mai bine de trei ani sub același acoperiș făcuse rost de atâția bani. Da, o să plec cu el din țară.

Cum adică o să plecați? Tânăra se așeză pe pat, lângă bani. Picioarele rămăseseră fără energia necesară pentru a-i susține corpul, iar sângele părea că i se retrăsese din obraji. Exact cum ai auzit. Îl părăsesc pe Vasile. Eh, planul meu este pus la punct demult... Dacă ai ști tu... Rodica mai luă niște bancnote din valiză și începu să le numere și pe acestea. Păi unde plecați? Lui Călin i-ați spus?

Femeia blondă pufni scurt, de parcă voia să alunge un gând obositor. O să plecăm în India. Ștefan mi-a promis că mă duce la Taj Mahal. 

Tânăra tăcu preț de câteva clipe. Parcă tot nu îi venea să creadă ce aude, că Rodica are de gând să-și ia tălpășița. Se uită la bancnotele de pe pat și din valiza Rodicăi și acestea o aduseră cu picioarele pe pământ. Fata mea, îți spun asta pentru că nu mă mai feresc de tine. Și chiar dacă i-ai spune lui Vasile în secunda asta unde plec, el nu ar avea cum să vină după noi, știm amândouă asta. Nu îți face tu griji pentru Călin, e băiat mare și, în plus, te are pe tine. Sunt sigură că o să vă descurcați voi fără mine în apartament.

*

Trecuseră trei săptămâni de la discuția pe care Celestina o avusese cu mama lui Călin în acea zi, când mirosul de bani îi pătrunsese în nări și o învăluise din toate părțile. Ziua în care încercase să descopere cine îi furase economiile din cutia de tablă, iar răspunsul fusese chiar sub nasul ei. Tânăra se întâlnise întâmplător cu Vasile, în zona lacului Herăstrău, într-o după-amiază caniculară. Se întâmplaseră multe de atunci, din momentul în care Rodica plecase din apartament, așa cum îi povestise celei mai bune prietene, în timp se plimbau în jurul lacului. Și nici până astăzi nu a vrut să recunoască în fața mea că și-a găsit pe altcineva, deși eu i-am spus că știu deja cine e tipa și că i-am citit mesajele pe care i le-a scris în ultima lună. A recunoscut că el a fost cel care a luat banii din dulap. Ce proastă am fost! Nu l-am bănuit nicio clipă.

Celestina aruncase o bucățică de pâine înspre rațele de pe lac, iar când se întorsese spre prietena ei, privirea îi fusese atrasă de un bărbat. Nu avea nimic special, stătea pe o băncuță și se uita la ceas. Părea pierdut, cu privirile rătăcind aiurea, când înspre copaci, când la ceas. Tânăra îl recunoscuse imediat pe bărbatul cu mustața neagră și deasă, cu început de chelie. El tocmai își aprinsese o țigară, când ea îl văzuse că iarăși se uită la ceasul de la mână. Se apropiase ușor de el, lăsând-o ceva mai în urmă pe prietena cu care vorbise până atunci. Vasile, ce faci aici? Bărbatul se ridicase de pe bancă și o privise pe Celestina de parcă ar fi fost făcută din același țesut ca meduzele. Glasul lui abia se făcuse auzit, deși în parc nu fusese multă lume la ora aceea. Am venit să mă plimb.

Prietena Celestinei, rămasă la o distanță de câțiva metri, își scosese telefonul mobil din geantă. Hai că vă las să vorbiți. Celestina îi mulțumise, dând ușor din cap, și se apropiase și mai mult de Vasile. Corpul lui tremura, observase ea, iar distanța dintre ei se micșorase. Țigara din mâna lui arsese. Rămăsese doar un cilindru de scrum atașat firav de filtru. Ești bine? Bărbatul nu o auzise și își întorsese privirea în altă direcție. Se uitase la copacii din apropierea băncuței pe care stătuse mai devreme. Vasile, ești bine? Vrei să te ajut cu ceva? El se uitase apoi din nou la ceas și iarăși la copaci. Țigara îi alunecase dintre degete și se lovise de asfaltul turnat pe alee. Sunt bine acum. Ce faci aici singur? 

Fiind suficient de aproape, observase mai bine hainele bărbatului, cămașa pătată și pantalonii murdari, cu pete verzi ici și colo, ca și când stătuse îngenunchiat pe iarbă. Mi-am ales un copac solid. După o pauză de câteva secunde, o privise pe tânără în ochi pentru prima dată în acea după-amiază. Un copac doar al meu. Vasile, du-te acasă, îi zise Celestina cu blândețe. Îți chem eu un Uber, bine? Cred că ești obosit. Ochii lui Vasile deveniseră sticloși. Bărbatul, din ce își dăduse ea seama, se străduia să nu plângă în fața ei. Ochii deveniseră din ce în ce mai roșii. Vezi copacul ăla, din stânga, de lângă aleea ce urcă la deal? Ăla cu scorbura găunoasă... Lângă ea e o creangă solidă, pe care am atârnat o sfoară cu mâna mea. 

Fata se uitase în direcția spre care îi arătase Vasile. Ce e cu copacul? Începuse să vorbească în șoaptă, ca unui copil mic, pe care nu voia să-l sperie. De parcă nu voia ca el să facă din cauza ei vreun pas greșit, într-un hău de nepătruns. În copacul ăla o să îmi pun ștreangul de gât și o să o văd din nou pe Rodica. În curând o să fiu iar lângă ea. Uite, e aproape timpul, îi zise Vasile și îi arătase ceasul pe care îl avea la mână.