Cununa de flori

Astăzi m-am jucat iarăși puțin cu tehnica „Show, don’t tell”. Stiloul și cerneala m-au purtat în copilărie, în grădina doamnei Viș, cea despre care am mai scris în Transformarea prin cafea. Mai jos puteți citi ce a ieșit:

Trandafiri cu miros îmbătător, roz, albi și crem. Gălbenele. Margarete. Și un spațiu în care zumzăiau albinele. Acestea sunt primele imagini care îmi vin în minte când mă gândesc la grădina doamnei Viș. Era un spațiu îngrijit, străjuit la stradă de un gărduleț verde, în care firele de iarbă ori ciulinii nu-și aveau locul. Cu fire de trandafiri, crini și margarete, grădina asta părea un adevărat rai pe pământ pentru albinele care adunau polenul cât era vara de lungă. Dincolo de abundența de flori și de culori, grădina doamnei Viș mai adăpostea ceva: o fântână adâncă, cu scripete, la care învățasem să scot apă cu citura. Nu de puține ori o însoțisem pe mama și o ajutasem să ia apă de aici, pentru că știa că este o apă bună pentru fiert fasolea sau pentru spălat rufele. Aparent, apa de la doamna Viș era mai puțin dură decât apa de la noi din curte.

Cartea de colorat „Alice în Țara Minunilor”

Și chiar dacă învățasem, privind-o pe mama aproape zi de zi, să scot și eu apă dând la manivela care acționa un scripete, nu am cum să uit vreodată că grădina asta păstra un farmec aparte pentru copilul care eram pe atunci. Cred că avea legătură cu sfârșiturile de an școlar, când mama culegea flori din această grădină, pentru a ne face cununa sau coronița de flori mult râvnită, care atesta că luasem premiul întâi.

Și poate că grădina mai avea un farmec, pe care l-am înțeles abia mai târziu: plante medicinale, precum florile micuțe peste care roiau albinele (aflasem că se numesc gălbenele), cât și firele înalte de mentă (numită și izmă în satul nostru), pe care doamna Viș le punea la uscat în casă, pe masa mare din sufragerie.

Urmând acest model, o vedeam pe mama de multe ori punând la uscat nu doar gălbenele (pe care mă învățase cum să le rup de pe codiță), ci și flori de tei, de mușețel, de coada-șoricelului, frunze de mentă ori de soc și părți de la diverse plante care aveau proprietăți medicinale.

Chiar dacă nu am mai văzut (poate) de zeci de ani grădina doamnei Viș, spațiul acesta atât de bogat și de colorat – plin de viață, aș spune – a rămas în amintirile mele. Poate și pentru că eram copil sau poate pentru că știam că, dacă învăț suficient de mult, la finalul anului școlar voi purta o cunună făcută din florile care au crescut din acest pământ fertil.