Aprinde-mi lumina în beci!

 Un nou exercițiu de scriere creativă.

„Azi avem la masă sufleu cu aromă de vinovăție”, îmi strigă mama din bucătărie. Se făcea că mă aflam acasă, la Naipu. „Dar ce s-a întâmplat cu cele patru felii de plăcintă pe care trebuie să le bifez zi de zi?”, mă întreb eu. Sunt din ce în ce mai nelămurită. Parcă mama mă rugase să o ajut să toace legumele pentru salata de boeuf. Ce a apucat-o? De când face ea sufleu? Și ce e cu aroma asta de vinovăție? Nu vreau sufleu, eu am poftă de murături!

Cortina roșie se ridică de pe pleoapele mele și brusc deschid ochii. Mă aflu în bucătăria mamei, la țară, la Naipu, iar halatul ei gri și gros nu mai este agățat în cuiul de pe peretele de lângă ușă. Precis s-a dus să cumpere pâine, la tanti Gina, îmi zic. Doamne, ce poftă de gogoșari în oțet m-a luat! Ar merge și niște castraveciori acri. „Flori, aprinde-mi, tată, lumina în beci!”. De pe holul care dă înspre bucătărie aud vocea tatei, mai clară ca niciodată. Întotdeauna i-a plăcut să dea ordine, îmi amintesc, mai ales când aveam muncitori zilieri prin curte, angajați să facă diverse treburi: să taie lemne, să sape în grădină, să stoarcă strugurii pentru vin, să facă focul sub cazanul de țuică ori să taie crengile uscate ale corcodușilor.

Cortina roșie se ridică, cu un imn de oale și crătiți trântite, așa cum numai mama reușea să compună în diminețile de sâmbătă și duminică, ca să îmi dea trezirea. Mâna mea caută ceva în dulapul de jos din bucătărie. Seamănă cu mâna mamei mele, îi recunosc inelele masive de aur și verigheta care se lovea de ligheanul emailat în care mă spăla pe cap, în copilărie. „Ia o oală adâncă sau un castron mai mare, că vrea mă-ta să scot și o varză!”. Încerc să mă concentrez pe cuvintele lui, să aflu de unde se aude vocea tatei. El se află chiar la ușa de la intrarea în casă, în capătul holului lung cu o podea rece, acoperită de gresie. Îl văd acum mult mai clar. Iau o oală roșie și adâncă și mă duc după el. Mă gândesc doar la cum să îl prind din urmă mai repede. „Ia și ibricul, să scot niște vin roșu!”. Înșfac ibricul negru de pe blatul din bucătărie. Tata o să îmi toarne la masă – știu sigur – un șpriț cu sifon, cum demult n-am mai băut. Ies pe ușa bucătăriei, apăs un buton, în dreapta mea, cu degetele în care țin mânerul ibricului. Lângă ușa de la baie se află un întrerupător-minune, care are dublu rol: aprinde un bec în casă, adică în baie, unde ne spălăm pe mâini, și un bec în pivnița plină cu bunătăți, în care mă tem să cobor când sunt singură – mi-e frică de șobolani și de șoareci. Dar când sunt cu tata, pivnița nu mi se mai pare un spațiu atât de înspăimântător. Mă gândesc că până și întrerupătorul ăsta simplu, cu două butoane, are structură în el – la fel ca tot ce face tatăl meu și la fel ca tot ce iese din mâinile lui pricepute. Mă grăbesc să-l prind din urmă, văd că e încălțat în galoșii lui negri, de cauciuc, cu noroi pe talpă.

Cortina roșie se ridică din nou sub privirile mele îmbătate de bucuria de a-l revedea pe tata. Acum mă aflu în pivnița din curtea noastră, lângă el. Nu-mi amintesc când am coborât treptele. El a așezat deja ibricul de metal sub robinetul de la butoiul de vin. Lichidul rubiniu curge încetișor, creând astfel un strat subțire de spumă roz. Mărgele de vin, numai bune de purtat în pahar. La masă, știu deja că el mă va sfătui să ridic paharul cu vin roșu și mă va ruga să îl pun pe direcția din care cade lumina becului din bucătărie – doar așa voi putea observa cât de mult s-a limpezit licoarea de când am fost ultima dată acasă. Acum tata desface butoiul de lemn cu varză pusă la murat. Scoate, rând pe rând, fiecare strat care protejează prețioasa încărcătură. Îl văd cum se concentrează, ca să desfacă lucrurile astea în etape, în mod corect – întocmai cum le-a așezat cu mâna lui. Dă capacul de lemn la o parte, îndepărtează niște crenguțe uscate de cireș, urmate de tijele lungi de mărar înflorit. Cu greu reușește să scoată două suporturi uriașe de lemn, care seamănă cu niște gratii. Toate astea au fost așezate, ca într-un puzzle 3D, de mâna lui. Înaintea suporturilor de lemn a scos și două cărămizi uriașe de beton gri, menite să țină varza apăsată, în apa cu sare. Oare cum de știe tata să folosească toate aceste instrumente pentru a ajuta varza să se mureze? „Adu oala mai aproape”, îmi zice. Eu mă supun. Cu mânecile suflecate până la cot, tata bagă ambele mâini în apa rece ca gheața. Din lichidul tulbure scoate o carte groasă, cu coperta roșie. „Uite, tată, asta e a ta”, îmi zice. „Să o iei la București”. Parcă aș fi din nou elevă la liceu și face planul cu ce urmează să îmi pună în sacoșa cu mâncare, menită să îmi ajungă o săptămână. Tata așază cu mișcări lente cartea din butoi în oala roșie. Este complet uscată. Vinul s-a oprit din curgerea lui lină. „Ține oala bine, vezi că e grea”, mă avertizează, timp în care începe să pună la loc toate obiectele scoase din butoiul cu varză, încheind cu capacul rotund de lemn.

Aerul din jurul nostru miroase a țuică fiartă cu piper, iar cortina de pe pleoapele mele se ridică iar. Suntem tot în pivniță, dar în mâini nu mai țin mânerele oalei roșii cu cartea pe care mi-a înmânat-o tata. Și el voia să scrie o carte, mi-a spus astea de atâtea ori. Pe peretele opus, lăsând în spatele nostru butoiul cu varză murată, tata – îmbrăcat cu puloverul lui tricotat, pe gât, și cu pantalonii lui verzi, de stat prin curte – îmi arată produsele de pe rafturile construite de el. Șiruri lungi de borcane, de diferite culori, cu diverse capace și de tot felul de forme. Așa ceva nu am mai văzut. El se apropie de raftul cel mai de sus și ia în mână un borcan de un litru. Îl șterge de praf. „Aici păstrez prima ta povestire”, îmi explică. Înăuntru e o carte mică, pe care scrie cu litere aurii „Fața nevăzută a femeii din Naipu”. Unde au dispărut borcanele cu compot de caise, cu dulceață de căpșuni, cu gogoșarii în oțet ori cu conopida colorată în roz, care a împrumutat culoarea de la varza roșie tăiată pe sferturi? Deschid gura să-l întreb pe tata toate astea, dar cuvintele se împiedică. Nu se aude nimic. Tata continuă să-mi prezinte borcanele, unul după altul, după conținutul lor. Îmi enumeră titlurile, când și unde le-am scris (în București ori în Vama Veche), în ce reviste online au fost publicate. De unde știe tata toate detaliile astea, de Revista de Povestiri, de Liternautica ori de Literomania? Continuă să facă acest sumar al creațiilor mele, al prozelor mele scurte puse la păstrare... de mâna cui? „Acum trebuie să-ți iei toate borcanele astea de aici”, îmi zice. Nu înțeleg ce vrea, dau din cap mirată. Cum aș putea să le iau la oraș, unde stau într-o garsonieră? Sunt prea multe, mă gândesc. Tata are o soluție, pe care mi-o comunică imediat: să răstorn conținutul borcanelor într-un butoi mare, precum cel de varză, și să văd pe urmă ce iese. Atât borcanele cu povestirile scrise, cât și cele cu povestirile încă nescrise, zice el. Mi le arată pe un raft. Acestea din urmă sunt aliniate și așezate după etichetă pe raftul cel mai de jos, acoperite cu un strat subțire de celofan, ca să se poată desface mai ușor. Ce magie o mai fi și asta? „Povestiri nescrise?”, îl întreb pe tata, iar vocea mea se aude cu ecou în mica pivniță, cu sute de borcane. Nu îmi răspunde, ci trece la următorul raft. Pe eticheta unuia dintre borcane citesc „Îndoieli”, pe altul – cu litere mici – prind din zbor „Sindromul impostorului”. Pe astea două și încă vreo opt sau nouă tata le așază într-o lădiță de lemn ascunsă după cortina roșie de catifea. „Pe-astea o să le aruncăm, că sunt rămase de anul trecut. Nu-ți mai trebuie niciunul”. Habar nu aveam, gândesc eu, că tata are atâtea cunoștințe și atâta expertiză despre psihicul meu și temerile mele de scriitor la început de drum.

Cortina grea se ridică în fața noastră: mă aflu acum în curte, iar tata a intrat în casă cu oala în care se află cartea cu coperta roșie, descălțându-se de galoșii noroiți. „O să-i zic lu’ maică-ta să ți-o pună la pachet, să o iei la București”, strigă el de pe hol, intrând rapid în bucătărie. Reușesc să îl văd, concentrându-mă mai bine, pe geamurile înalte de la hol. Nu e atât de departe de mine. M-a lăsat afară cu o lădiță de lemn, plină cu borcane mici, de 200 de grame, pe care trebuie să le arunc chiar azi, ca tata să facă spațiu pentru alte borcane în beciul nostru. Dintotdeauna a fost un om logic și practic, îmi zic în sinea mea. Știe el ce zice. Dacă acest conținut din borcane nu mai e bun de nimic, atunci trebuie să le arunc în căruțul gri, pe două roți, în care obișnuim să strângem gunoiul. Săptămânal, tata îl duce la groapa de gunoi din marginea satului și răstoarnă acolo lucrurile de care nu mai avem nevoie. Iau borcanele, unul câte unul, din lădița de la picioarele mele. Și eu sunt încălțată în galoși. Dau la o parte foaia de tablă care acoperă căruțul cu gunoaie. Arunc borcanele cu „Frici”, „Pretexte”, „N-am timp”, „FOMO”, „Treburi casnice”, „Eu nu pot să scriu”, „Overtime”, „Alții sunt mai buni decât mine”, „Neîncredere”, „Rușine”, „Dacă scriu prost?”, „Piedici 1”, „Piedici pe care mi le pun singură”. În urma lor aud sunetul cioburilor care se lovesc unele de altele și care se amestecă cu gunoaiele și frunzele uscate din căruțul gri, pe două roți. Cortina cade.