Acesta este un exercițiu mai vechi, pe care l-am făcut la unul dintre atelierele de scriere creativă la care m-am înscris în vară (sau să fi fost în primăvară?). Am considerat că merită publicat pe blog înainte de Sărbătorile de iarnă, pentru a-mi aduce aminte de cei dragi și de aromele care umpleau bucătăria mamei în ajun de Crăciun.
Lumina din bucătărie părea din ce în ce mai palidă. Era normal, soarele apunea mult mai devreme luna asta. Chiar atunci, mama a aprins becul agățat de un cablu negru. Nu avea nimic sofisticat în el: era doar funcțional. Lumina belui a început să pâlpâie: știam că iarăși suda tata ceva de fier în atelierul lui. Faianța albă, fixată pe cei patru pereți până aproape de tavanul văruit în toamnă într-o nuanță de verde, arăta de parcă a transpirat, obosită din pricina numeroaselor feluri de mâncare ce erau în pregătire. Așa se întâmpla, de obicei, iarna, iar mama numea acest fenomen„condens”. Pereții cu faianță erau reci, și pentru că ea a pus la fiert legumele și carnea pentru salata de boeuf, aerul din bucătărie s-a încălzit în scurt timp. Nu scăpam nici acasă de fenomenele fizice.
La fel ca în fiecare iarnă, cu o zi-două înainte de Crăciun o ajutam în bucătărie, încercând să nu îmi sacrific frumoasele unghiuțe pe care mă chinuiam din răsputeri să le las să crească: eu tăiam legumele și carnea, iar ea prepara maioneza. Tot în bucătărie, pe o fostă vitrină rămasă fără partea superioară, se afla televizorul color, reparat demult de tata. Masa ocupa partea din mijloc a încăperii, iar câteva scaune cu spătar erau așezate de-o parte și de cealaltă. Mușamaua groasă care o acoperea fusese cumpărată de mama, în vară, din piața din Giurgiu. Avea o preferință pentru mușamalele cât mai colorate, cu flori și modele vesele. Din când în când, mama verifica focul din mica sobă de fier care voia să iasă în evidență scoțând un fum aprig prin toate încheieturile și crăpăturile. Nu înțelegeam de ce mai păstrau ai mei soba aia, cu o plită afumată în partea de sus. Obiectul devenise din ce în ce mai capricios de la o iarnă la alta. Soba avea un capac mic pe unde mama băga lemnele scurte. De fiecare dată, însă, trebuia să le bage vertical prin mica deschizătură și să aleagă lemne nu foarte groase. Cândva, pe când trăia bunicul din partea tatei, soba asta funcționa pe cărbuni pe care bătrânul îi aducea pe pe unde putea.
Acum mama a terminat de scurs în chiuveta argintie apa în care au fiert legumele pentru salată. Am văzut aburii cum s-au ridicat spre tavan și cum ne-au învăluit într-o mantie de arome de cartof, morcov și carne de vită. Le-a lăsat să se răcească, pentru că știa că nu le pot toca așa. Din când în când, aruncam o privire spre televizor: era un film de Crăciun pe Pro TV, care mi-a captat atenția.
Pe holul care făcea legătura cu bucătăria se auzeau pași: „Flori, aprinde-mi lumina în beci!”. Tata avea și el o misiune importantă de îndeplinit în seara asta. A terminat de sudat, pentru că becul nu mai pâlpâie deasupra capetelor noastre. Am deschis ușa de la bucătărie și i-am aprins rapid becul, de la întrerupătorul de lângă ușa băii. „Ia o oală adâncă sau un castron mai mare, că vrea maică-ta să scot și niște varză pentru sarmale”.
Știam ce va urma după aprinderea acelui bec. Așa arăta pregătirea noastră, de dinainte de a coborî amândoi în pivniță. Mama i-a dat deja instrucțiunile. O varză mare de scos din butoi, pentru sarmalele pe care le va face în curând. Gogoșari, conopidă, castraveți și morcovi, pentru salata de boeuf – mai ales pentru ornarea ei. Tatei îi plăceau și frunzele de țelină murate, știam sigur că va scoate trei-patru din borcanul mare cu murături de toate culorile.
Ne-am îmbrăcat gros, pentru că știam că vom petrece minute bune în pivniță și ne-am luat galoșii în picioare. „Ai grijă să nu aluneci”, m-a avertizat. L-am urmărit cum a apucat mânerul metalic și cum a ridicat unul dintre obloanele grele de la beciul nostru și am coborât amândoi pe rând, cu capetele plecate. Dacă un străin ar fi văzut intrarea noastră în pivniță, ar fi zis că lunga încăpere cu butoaie aliniate ca în armată a fost construită pentru niște hobbiți. Tata a intrat primul și s-a mișcat repede: deja a desfăcut un borcan mare, de cinci litri, cu murături „asortate”. Eu l-am urmat, după ce am coborât cu pași timizi treptele de ciment, de teamă să nu alunec.
Beciul, cum îi ziceam noi, ai casei, era de fapt o singură cameră dreptunghiulară, situată sub pătulul în care erau păstrate grânele. În capăt de tot se aflau două butoaie de lemn, culcate, pline cu vin roșu. Pe stânga erau așezate alte butoaie: unul cu vin alb, altul cu varză pusă din timp la murat. Pe dreapta, tata a construit două rânduri de rafturi suficient de late, unele sub altele. Încă din toamnă mama și-a luat în primire rolul de general și a aliniat pe aceste polițe borcane cu compoturi (de caise, de piersici), gemuri (de gutui) și dulcețuri (de cireșe, de căpșune). Acum stăteau cuminți lângă borcanele mai mari cu gogonele și gogoșari umpluți cu varză roșie. „Ia scoate tu gogoșari, că ai mâna mai subțire”, mi-a zis tata. El ținea în clipa asta un bol mare în dreptul borcanului pe când eu îmi strecuram mâna și apucam gogoșarii feliați și zemoși. Am simțit prin toți porii și prin pielea julită și zgâriată zilele trecute de pisica mea, Dora, cum oțetul pătrundea din compoziția murăturilor în harta creată de felină pe degetele mele. Mi-am retras mâna înghețată, simțind cum circulația sângelui aproape s-a oprit.
După ce am terminat cu „mărunțișurile”, a venit rândul artileriei grele. Nu aveam de ales, trebuia să îl ajut pe tata, cu toate că pivnița noastră era un loc pe care nu îmi plăcea să-l vizitez. Printre borcane și lădițe, excrementele de șoareci păreau a fi simple obiecte decorative. Am observat și câteva boabe de grâu și de orz, care au căzut printre câteva crăpături pe care nu am înțeles niciodată cum de reușeau rozătoarele să le facă. Mi-am zis că poate nu a fost o idee bună, acum zeci de ani, să se construiască deasupra pivniței un pătul. Mi-am făcut totuși curaj, iar în sinea mea speram să terminăm mai repede treaba aici, pentru că nu aveam chef să dau nas în nas cu vreun șoarece ori șobolan. Încercam să ignor obiectele „decorative” pe care rozătoarele le-au etalat, când l-am văzut pe tata scoțând cu ambele mâini din compoziția rece ca gheața o varză uriașă. Am întins imediat castronul cel mare spre el și am luat-o în primire, simțindu-mă ca un ajutor de moașă care și-a dus îndatorirea la bun sfârșit. Eram mândră că tocmai am întâmpinat pe lumea asta un „nou-născut” care a stat la saramură și care ne va oferi o ofrandă de preț așezată în oala în care mama fierbea sarmalele.
L-am urmărit apoi pe tata cum așeza meticulos toate straturile de protecție pe care le avea în dotare butoiul cu varză. Erau frunze de cireș, tije lungi de mărar înflorit, iar după ce le-a pus la loc, a așezat peste varză două suporturi uriașe de lemn care în ochii mei păreau a fi niște gratii. Peste lemne a pus și două greutăți pe care habar nu aveam de unde le culesese: cărămizi din ciment cu un singur scop nobil: nu m-am gândit decât la biata varză din butoi, care avea atâtea apăsări.
Am ieșit învingători din pivniță, cu prada noastră de război: murăturile, varza și vinul, pe care tata l-a lăsat în tot acest timp să se curgă domol prin robinetul de metal într-un ibric de email de un litru. Mi-am zis în gând că se anunță o masă îmbelșugată de Crăciun.
Comentarii
Trimiteți un comentariu