Petrecerea papilelor

De când mă știu, am adorat plăcinta cu dovleac. Am multe amintiri cu mama, din bucătărie: parcă o văd și acum cum dă pe răzătoarea cea mare o bucată uriașă de dovleac plăcintar. Și după ce termina cu răzătoarea, punea puțin zahăr și un praf de scorțișoară peste dovleacul răzuit, pe care îl așeza cu atenție pe o foaie de plăcintă pe care o întinsese bine de tot.

Amintiri despre plăcintă...
o plăcintă scrisă și descrisă

Aroma din bucătărie, cât timp plăcinta se cocea în cuptorul nostru electric ori în cuptorul aragazului, era suficientă pentru a mă face să salivez ca un cățeluș în fața bolului său cu mâncare. Desigur, „ispitirea Florentinei” nu se oprea aici, pentru că după ce mama scotea plăcinta din cuptor, urma o altă etapă: zahărul pudră și cu aromă de vanilie, care se așternea cuminte pe bucățelele de plăcintă din tavă ori de pe platou.

Îmi plăcea să mănânc plăcinta când se mai răcea, nu știu nici acum de ce nu eram fan al plăcintei calde. Mai are rost să mai spun că papilele mele gustative de copil pofticios dădeau o petrecere de cum mușcam prima dată din felia de plăcintă? Eu zic că da... Petrecerea papilelor se încheia abia când îmi terminam de savurat felia... sau feliile.

PS: Am văzut de atâtea și atâtea ori scena asta cu mama, făcând plăcintă cu diferite umpluturi, încât acum amintirile legate de dovleacul dat pe răzătoare se cam amestecă, fără voia mea, cu cele legate de mere – așa cum brânza de vaci se amesteca în bolul uriaș al mamei cu stafidele aurii care aveau și ele un rol important în toată ecuația asta. Și așa lua naștere o altă umplutură, pentru un alt tip de plăcintă, care crea alte și alte amintiri pentru micuța pofticioasă.