M-am jucat, ce-i drept, cu o propoziție pe care am cules-o din suportul de curs, iar mai jos puteți citi ce a ieșit. Propoziția era în limba engleză („She was so sad when she lost her puppy.”), eu am modificat-o puțin, astfel încât a ieșit o scurtă povestire. Recunosc, e cam tristă, însă m-a ajutat, zic eu, să redau cât de cât tristețea personajului.
Ziua în care l-am pierdut pe Dumitru – acesta este titlul pe care l-am ales
„Dragă Andreea,
Ții minte că ultima dată când m-ai vizitat la țară, am dat peste o fotografie cu mine, ținând în brațe un cățeluș? Am uitat complet de poza aia, cred că nu am mai văzut-o de mai bine de 20 de ani. Și uite că anul ăsta ai găsit-o tu, întâmplător, în spatele biroului tatei, între perete și masa la care ținea el evidența grânelor.
Câinele nostru, cel pe care l-ai văzut în poză – o corcitură între lup și nu știu ce rasă – și-a găsit sfârșitul cu un glonț în cap, într-o zi de primăvară. Eram prea mică pentru a-mi aminti toate detaliile legate de moartea lui. Duceți-vă în casă, ne spusese mama, așa că toți trei am stat în camera părinților, cu televizorul pornit pe singurul post TV existent la vremea aia. Sau să fi fost două posturi...? Cred că a stat și ea în cameră cu noi... Lucrurile devin un pic încețoșate în acest punct. Știu, însă, că tata a rugat un bărbat din sat, care avea o pușcă, să vină să-i pună capăt vieții.
 |
| Povestire scurtă: Ziua în care l-am pierdut pe Dumitru |
Dumitru nu era fără de păcat,
deși era un biet câine care toată viața lui a stat legat cu un lanț. Cu micile
excepții în care rupea lanțul și alerga direct la cotețul găinilor ori la
cuiburile lor. Ai mei povesteau la un moment dat că un vecin răuvoitor, care
putea fi orice sătean care trecuse pe lângă curtea noastră, îi oferise mâncare
cu otravă. Câinele, bineînțeles, a halit-o. Și de-atunci, de când a fost
otrăvit – am înțeles că episodul cu substanța toxică s-a repetat –
personalitatea lui Dumitru nu a mai fost aceeași.
Ai mei bănuiau că otrava i-ar fi afectat creierul și că din acest motiv a început să se comporte din ce în ce mai violent. Îl mușcase pe tata de picior, chiar de gambă, într-o zi, din senin. Fratelui meu îi sărise la față, gata să-l muște, chiar dacă era doar un copil. Din fericire, doar la zgâriat pe un obraz, lăsându-i un semn foarte adânc. A mai fost odată, demult, un incident cu un sătean, nea Ilie venit în vizită la tata, pe care Dumitru îl mușcase de picior, încât bătrânul sângerase mult de pe urma colților înfipți în carne. Cred că ai mei l-au dus și la spital...
Toate astea – și multe alte argumente – au cântărit în defavoarea câinelui atunci când părinții mei au luat decizia că Dumitru trebuie să moară. Devenise un pericol pentru toată lumea care pășea în curtea noastră, inclusiv pentru noi, copiii.
Glonțul și pușca din care a fost tras au fost folosite de un polițist din localitatea noastră, care a recunoscut că nu îi este milă de animal și, astfel, a mers până la capăt. Aș spune cu sânge rece. E un clișeu ăsta, nu, Andreea? Dar e clișeul care îmi descrie cel mai bine atitudinea omului care a apăsat pe trăgaci în ziua aia.
Bănuiesc că pentru ai mei părinți nu a fost deloc o decizie ușoară. Îmi amintesc vag sunetul scurt al împușcăturii și liniștea de după din curtea noastră. Eram, repet, prea mică pentru a-mi aminti alte detalii, pentru că oricum nu eram de față când s-a întâmplat toată scena asta îngrozitoare.
Chiar și așa, am văzut-o pe mama cu lacrimi în ochi. Când Dumitru fusese otrăvit, ea se străduise să-l salveze, se chinuise să-l facă să bea o soluție de apă cu sare, ca să vomite tot ce a înghițit. Nu mai știu dacă o mai văzusem până atunci pe mama cu lacrimi în ochi pentru vreun animal de-al casei. Eu nu eram atât de atașată de Dumitru ca ea, aveam doar câțiva ani. Cred că îmi era frică de el și de colții lui albi care se înfipseseră în tata, lăsându-i urme pe picior. Însă cred și că a fost un câine bun, pe care mama și tata l-au iubit. Decizia lor și momentul acela în care au fost nevoiți să o ia au fost, mai mult ca sigur, solicitante pentru sufletele lor. În definitiv, Dumitru era un membru al familiei. Altfel de ce ar fi plâns mama după moartea lui? Reacția tatei nu mi-o amintesc sau poate că nu am văzut-o. Însă pe polițistul burtos, în uniformă, cu ochii lui albaștri, mi-l amintesc foarte clar. Venea din când în când pe la tata, cred că erau amici. Deci îl mai văzusem pe la noi prin curte.
Acum că am elucidat cine era cățelul din fotografia pe care ai găsit-o, sper totuși că nu te-am necăjit cu detaliile acestei povești despre Dumitru.
Te mai aștept pe la mine, la țară.
Ai grijă de tine.
Ioana”
Comentarii
Trimiteți un comentariu