Venetica

Fără să vrea, pisica cu blana alb-negru devenise companionul bunicii mele cu care locuiam sub același acoperiș. Nu îmi amintesc cum de găsise micul animal drumul spre curtea noastră și cum de se aciuase la ai lu’ Milion, știu doar că într-o zi învățasem un cuvânt nou: venetica.

Mamaie Georgeta se tot împiedica de ea. Animalul ăsta cu blana bicoloră, cel mai probabil, suferea de foame. Și oricât de mult ar fi hulit-o și ar fi blestemat-o mamaie, tot i se înmuia sufletul și îi dădea bietei pisici venetice o bucățică înmuiată în vreun sos ori în puțină ciorbă rămasă în farfurie sau câteva oase de porumbel din ciulamaua făcută în ziua aceea.

Sursa imaginii: pixabay.com

Amintirile mele despre Venetică sunt cam încețoșate acum... Nu sunt sigură dacă a stat vreodată să o mângâi, pot doar să spun că era o prezență constantă în curtea noastră. Nu îmi amintesc nici ce culoare aveau ochii ei, să fi fost oare verzi, gălbui? Cine mai știe... Însă blana ei alb-negru – „tuxedo cat”, cum spun americanii la pisicile de acest gen – nu o ajuta prea mult să treacă neobservată de radarul din ochii bunicii, chiar dacă privirea ei nu mai era la fel de ageră ca-n tinerețe. Dovadă stau acele zile în care mamaie mă ruga să îi bag ață în ac, pentru că avea ceva de cusut.

Mică de statură, cu picioare scurte și cu o coadă neagră nu foarte lungă, Venetica ce tranzita zi de zi curtea noastră, fără să plătească „taxa de pod” – spre disperarea bunicii – avea pesemne o dantură de fier. Colții mici și puternici reușeau să păstreze întrucâtva niște trăsături de vânător de soi de la strămoșii ei, felinele din preistorie. Și cu acești colți mici, Venetica dădea gata, pe nerăsuflate, tot meniul pe care i-l oferea mamaie Georgeta, când nu se împiedica de coada ei.

Mi-am dat seama că pisica asta, pe cât de mică și de delicată părea la prima vedere, nu era deloc o felină obișnuită. Reușise să se lege între ea și mamaie un fel de „love–hate relationship” (genul acela de relație care implică sentimente de iubire și ură, care alternează), greu de explicat.

Și cu toate că tonul pe care-l avea bunica la vederea Veneticii nu era unul blând, animalul nu dădea semne că s-ar fi speriat de femeia asta în vârstă. Cred că din contră: tocmai pentru că descoperise în mamaie Georgeta un adversar pe măsură, Venetica își făcea de cap și continua să vină pe la noi, cerându-i zi de zi de mâncare, de cum o vedea că intră sau iese din bucătăria de vară. Această așa-numită bucătărie de vară era o încăpere în care mamaie ținea aragazul, fiind lipită de garajul tatei. De-a lungul anilor, bucătăria ei, în ciuda faptului că ar fi șters de pe fața pământului, întocmai ca personajul Thanos, jumătate din populația pisicească din Univers, servise pe post de maternitate pentru pisicile care își făceau veacul prin curtea noastră.

Thor, zis Thoruțu (în stânga).
Loki este cel fără „șosete”

Acum, în timp ce mă uit la Loki și Thoruțu, cei doi motani ai mei, mi-o amintesc pe mamaie Georgeta mult mai clar, cu niște gumari în picioare, cum abia reușea să pășească prin curte, între casă și bucătăria ei de vară, iar pe lângă picioarele ei afectate de varice se tot plimba Venetica.

Pisica se uita la mamaie ca la soarele ei, ca la al ei „hooman” (cuvânt folosit atunci când o pisică se plânge de stăpânul / omul ei - sursa) prețios și o tot mieuna, iar mamaie o ocăra și o tot ocăra.

Nu știu ce s-a ales de Venetica noastră, dacă a călcat-o vreo mașină ori dacă a ajuns într-un loc cu verdeață prin alte mijloace pe care doar pisicile le cunosc. Însă am știut, încă de când eram copil, că mica felină pe care o botezase mamaie nu era o pisică oarecare, ci una care reușise, pe căi nebănuite, să înmoaie din când în când inima bunicii care nu ezita să îi arunce niște cuvinte grele și câteva oase de pui.

Și, cine știe, poate că Venetica se plimbă și acum pe lângă picioarele și gumarii celei care-a fost mamaie Georgeta, într-un univers cu multe castroane cu mâncare pentru pisici.