Transformarea prin cafea

Acesta este un fragment pe care l-am scris pentru fetele alături de care, în ultimele patru sau cinci luni mi-am scris povestea personală: Andra, Simona, Luna, Cami, Raluca Ș., Raluca D., Corina.

Se trezise din vis. Și ce vis fusese! Plecase într-o aventură fantastică prin Univers, alături de prietenele ei. Îl mângâie pe Loki, motanul portocaliu, cu mâna în care, cu câteva clipe în urmă, ținuse un pix și o agendă, pe nava STORY. Acum, după acest vis, își dăduse seama ce are de făcut. dăduse pătura la o parte și coborâse din pat. La fel ca în fiecare dimineață, îl întrebase pe M. dacă vrea cafea, chiar dacă știa deja răspunsul. Motanul o însoțise în bucătărie.

Cana de cafea „Crazy cat lady”

Aura puse apă în ibric și porni plita. Câteva minute mai târziu, aroma de cafea umpluse fiecare particulă de oxigen din bucătărie. La un curs de mindfulness, lectorul o învățase recent să își înceapă diminețile cu un exercițiu ce implică ceașca de cafea sau de ceai, după preferință. Exercițiul era simplu, se gândise Aura în timp ce răcea ibricul cu cafea în chiuveta mică. Avea de gând să facă acest exercițiu în dimineața asta. Nu avea nimic de pierdut, ci doar de câștigat.

Turnase cafeaua în ambele căni, însă până ieșea M. din baie, își zisese că are timp suficient să mediteze mindful. Luă ceașca ei în mâini. O ținea ca într-un căuș. Stătea în picioare, cu spatele drept, cu fața înspre fereastra mare din bucătărie și cu ochii închiși. Încercase să-și amintească toți pașii exercițiului de mindfulness.

Atinse ușor ceașca. Era caldă încă, nu mai era fierbinte. Simți modelul denivelat al ceștii și mânerul ei mic. O apropie de buze, însă nu bău încă. Simți căldura emanată de lichidul care avea să-i intre în curând în sistem, trezind-o la viață. Apropie nasul și o învălui aroma cafelei tari, simple, fără zahăr. Cu ochii închiși în continuare, luă o înghițitură mică de cafea. Nu o înghiți imediat. A preferat să lase papilele să se obișnuiască cu aroma tare. Apoi a înghițit în sfârșit prima gură de cafea. A respirat profund de câteva ori, apoi a deschis ochii.

Era din nou copil, în clasa a patra sau a cincea. Era cu mama ei, în veranda casei doamnei Viș. Era vara, iar veranda cu ferestre uriașe de sticlă era scăldată în lumină din toate părțile. Aura stătea pe un taburet de lemn, numai bun pentru copil. Doamna Viș, pe de altă parte, avea un scaund pliabil de lemn, dintr-un material textil rosu cu dungi albe. Aurei îi lăsase mereu impresia că semăna mult cu scaunul unui regizor de filme, așa cum văzuse ea la televizor, în documentare, doar că cel pe care stătea femeia nu era negru. Scaunul doamnei Viș părea mai degrabă un fotoliu, avea mânere de lemn foarte înalte pe care bătrâna învățătoare a mamei fetiței își sprijinea mâinile subțiri și firave.

Aura se bucura întotdeauna că putea să o însoțească pe mama ei în scurtele vizite la doamna Viș, la cafea. Atât mama ei, cât și fosta învățătoare sorbeau din când în când din ceștile cu cafea. La răstimpuri, conversau despre diferite subiecte care nu prezentau interes pentru copil. Tot ce conta în acele clipe era că Aura ținea în mână o ceșcuță de cafea și că era tratată ca un adult în toată regula. Nici că și-ar fi dorit mai mult. Aroma de cafea le învăluia pe toate trei și întocmai ca în reclame, umplea aerul din acea verandă, ieșea pe gaura cheii ca un fir subțire de fum și se împrăștia printre norii de deasupra acoperișului casei mari. În tot acest timp, Aura asculta cuminte frânturi de conversație, urmărind-o pe doamna Viș împăturindu-și ziarul uriaș pe care îl citise în acea dimineață sau dând volumul radioului vechi de pe masă la un nivel mai redusă, ca să poată vorbi cu fosta ei elevă.

Cele mai asuprite ființe, însă, erau muștele care pătrunseseră – nu se știe pe unde – în veranda doamnei Viș. Ea le vâna cu mare atenție, le urmărea și, cu o mișcare rapidă din mâna subțire în care ținea o paletă, le ucidea pe masa din verandă, fără să își întrerupă dialogul cu mama Aurei.

Veranda doamnei Viș părea un mic univers, se gândise Aura, aflată acum în bucătăria ei din Titan. Un univers al informațiilor adunate de la mai multe femei din sat, al cafelei și al mirosului de gălbenele, flori de tei și leuștean – toate puse la uscat pe pagini uriașe de ziar de mâinile tremurânde ale doamnei Viș. Mâini care predaseră zeci de ani la catedra școlii din sat, mâini prin care trecuseră sute de elevi, poate chiar mii, printre care se aflase și mama Aurei. Dincolo de aroma cafelei servite zilnic în diminețile de vară și dincolo de prietenia care se legase între elevă și învățătoare, Aura își dăduse seama că se aflau mult mai multe lucruri. (...)

Poate că veranda fusese un univers mic, plin de arome și povești. Poate că transformarea Aurei în scriitoare începuse, cumva pe căi nevăzute, prin mirosul de cafea proaspătă, pe un taburet de lemn, în veranda doamnei Viș. (...)