Exercițiu: decizii nesăbuite

Am mai găsit în tolba de la atelierele de scriere creativă un exercițiu interesant, care mi-a amintit de verile în care locuiam cu chirie în cartierul Rahova. Ce vremuri! Ce mirosuri! Așa că pun mai jos ceea ce a ieșit la acest exercițiu despre o decizie nesăbuită din viața personajului meu.

Scriere creativă cu un boardgame cumpărat de la Red Goblin

Dacă cineva i-ar fi spus Aurei că dacă se va urca în mașina lui L. în acea după-amiază de vară va ajunge să regrete decizia, nu ar mai fi deschis niciodată portiera.

Amintirea zilei de 3 iulie era încă vie undeva, într-un sertar prăfuit al creierului: fusese o după-amiază cu miros de gunoi amestecat cu cel de urină, care răzbătea până în adâncurile nărilor, de pe străzile unui cartier bucureștean de la periferie. Nu se gândise atunci că întâlnirea cu L. o va face să își dorească să-și smulgă părul din cap patru luni mai târziu.

Ce bine ar fi fost pentru ea dacă ar fi știut în acea secundă, când degetele atinseseră mânerul fierbinte al portierei pe care putea prăji cu ușurință un ou, că peste câteva luni va ajunge să ardă cartea lui de vizită. Nu statuse prea mult pe gânduri: o arsese într-un castron vechi de tablă și apoi vărsase direct în vasul de toaletă pulberea fină ce rămăsese pe fundul lui. Trăsese apa în urma resturilor de carton pe care fuseseră imprimate datele lui de contact. Gestul banal, prin care apăsase butonul rece al bazinului de la WC, fusese exact ceea ce avusese nevoie pentru a simți că a încheiat definitiv acel capitol din viața ei. La final, inima ei, în timp ce nările se obișnuiseră cu mirosul de fum, era ușoară ca aripile unui fluture abia ieșit din crisalidă. Însă momentul acesta avea să vină abia peste 120 de zile.

Nu fusese nimeni în preajmă care să îi spună să nu facă acel pas, să nu traverseze strada plină de vânzători de brânză, lapte și leuștean care își etalaseră produsele pe asfalt, pentru a ajunge în locul în care L. parcase mașina. Îmbrăcase rochița ei preferată de vară, roșie și cu buline albe, care începuse să i se lipească de spate de îndată ce ieșise din scara blocului. Pășise pe trotuarul din fața stației lui 139 ca în ziua în care obținuse primul ei job în presă și semnase contractul cu o mișcare apăsată din pix. O izbise în nări mirosul de șaorma și de ulei care nu mai fusese schimbat din iarna trecută, un iz care completa peisajul aromelor din stradă. Când trecuse pe lângă coada de la șaormerie, Aura nu avusese de unde să știe că această decizie pe care o luase în urmă cu câteva zile va fi una nesăbuită. Atunci auzise prima dată la telefon vocea lui L., ce părea a unui prezentator de la radio. El o invitase în oraș, iar ea acceptase.

Dacă ar fi avut acum în fața ochilor un glob de cristal în locul burții pe care un client al șaormeriei o etala într-un tricou mulat și ud la subraț, ar fi fost poate mai simplu. Un glob prin care să poată vedea cum vor decurge următoarele ore cu L., următoarele luni chiar. Judecând însă după acele ore privite prin globul de cristal, ar fi fost ferm convinsă că întâlnirea era un date perfect, ca în comediile romantice de pe Diva. O plimbare prin pădure, ținut de mână, un sărut pe buzele date cu lip gloss, care nu sărutaseră niciodată alt bărbat în afară de fostul ei iubit, o mână așezată firesc pe genunchiul ei.

Deschisese portiera, se așezase pe scaunul de lângă șofer, iar aerul răcoros din interior îi învăluise brațele, umerii goi și genunchii. Nu avusese de unde să știe că în acel moment viața ei va lua o turnură la care nu s-ar fi așteptat niciodată. La concluzia asta – și la multe alte tab-uri deschise în creierul ei de nativ fecioară – avea să ajungă abia peste 2.880 de ore.