Treceți la conținutul principal

Ceapă pentru tatăl meu

În bucătărie miroase a varză călită și a carne de porc rumenită. Am făcut - pentru prima dată în viața mea - acest tip de mâncare. Știu că tatei îi plăcea mult varza călită. Mama mi-a spus recent asta, subliniind că obișnuia să îi facă și sarmale, cât și varză călită - bunătăți realizate cu din varza pusă de ei la murat, an de an.
Ceapă pentru tatăl meu

Nu știu cum se face, dar de fiecare dată când învăț să fac ceva nou de mâncare, într-un fel sau altul, asociez acel preparat cu tata. Ca și cum o mână nevăzută se coboară asupra mea, asupra minții mele, și îmi spune ce ar mai vrea să mănânce „posesorul” ei. Poate că sunt subiectivă și poate că acord prea multe semnificații acolo unde nu-s. Sau poate tocmai pentru că știu cât de mult îi plăcea tatei mâncarea m-am apucat (de câteva luni) să gătesc. O fac pentru că mă gândesc că poate așa îi cinstesc memoria, că așa îl prețuiesc chiar și acum când nu mai este printre noi. O fac pentru că mă ajută să îmi amintesc de el și pentru că știu cât de mult îi plăcea să stea în bucătărie, să petreacă timpul la masă, să bea un păhărel de vin după ce mânca și să ne mai povestească diverse întâmplări din tinerețea lui.
Probabil că întotdeauna voi face asocieri între mâncare și tata, între anumite ingrediente din bucătărie și persoana lui - poate pentru că vreau să știu că o parte din el încă trăiește prin mine. Nu a apucat să mă vadă „gospodină la casa mea” sau să mănânce ori să guste din vreo ciorbă făcută de mine (poate doar niște clătite pe care le făceam prin liceu, când veneam acasă, la țară, însă nu sunt prea sigură), dar asta nu mă împiedică să nu mă gândesc la cât de mult aprecia mâncarea bună.
Acum, după mulți ani de când nu l-am mai auzit rostindu-mi cuvintele „Alta mai iute nu găseai?”, mă gândesc așa, cuprinsă de magie în bucătărie, la savuroasa ceapă care dă gust mâncării când o călești. Nu am să uit niciodată cât de mult m-a marcat gustul unei salate de roșii, după ce i-am pus ceapă (ceea ce eu nu prea fac de când m-am mutat la M.), tăiată solzișori, și cât de delicioasă mi s-a părut în acea clipă și cât de vie părea prezența tatălui meu în bucătărie.
Nu știu cum reușea, dar el făcea cele mai bune și cele mai suculente salate de roșii. Nu se zgârcea deloc cu ingredientele: punea sare și ulei din belșug, punea și ardei gras verde, crocant și proaspăt cules din grădina noastră de la Naipu, și mai punea, desigur, și o ceapă mică sau două, în funcție de dimensiunea salatei. Nu era singurul tip de salată pe care îl făcea, însă pe asta am ajuns eu să o asociez cel mai mult cu tata.
Ceapă pentru tatăl meu

În copilărie, fiind ultimul copil rămas acasă cu părinții (după plecarea fraților mai mari la studii, la oraș), tata mă trimitea să îi aduc o ceapă sau două din pătul dintr-o lădiță, ca să o pună la salata de roșii. Mă simțeam importantă, participam și eu cu ceva la înfăptuirea minunii. Devenise un fel de „marcă” a mea faptul că aveam o mână nu prea bună la ales ceapa, pentru că i-o aduceam tatei pe cea mai iute și cea mai aprigă din toată lădița. Sau cel puțin așa mi se părea mie.
Și de aceea el îmi zicea de fiecare dată că alta mai iute nu găseam - când de fapt toate cepele din lădiță erau din același soi. Chiar și așa, salata îi ieșea perfectă, roșiile își lăsau un suc delicios, răcoritor, iar la final, după ce mâncam legumele din castronul de sticlă, înmuiam cu puțin miez de pâine în acel suc delicios și mâncam cu tata absolut tot lichidul lăsat de roșii, până când nu mai rămânea nimic în castron.
Mai are rost să spun că mi-e dor de salatele făcute de mâinile lui? Că mi-e dor să mă trimită după ceapă? Că aș vrea să mai mâncăm amândoi salată de roșii din același bol?
Acum am rămas doar cu niște regrete mari în suflet și poate că acum încerc să compensez anumite lucruri prin faptul că m-am apucat de gătit și prin faptul că încerc să învăț să prepar felurile de mâncare despre care știu de la mama că erau printre preferatele lui.
Poate că da, de multe ori memoria nu prea mă mai ajută. Știu cu siguranță că îi plăceau ciorbele, că le savura mai ales pe cele cu carne, că îi plăceau fripturile și murăturile. Bineînțeles, lista asta este mult mai lungă și poate că, încet-încet, o să redescopăr și alte arome ori preparate care erau pe placul tatei. Până atunci, nu-mi rămâne decât să îmi stăpânesc emoțiile atunci când, în treacăt, văd ceva pe raft în supermarket care îmi amintește de el: niște cârnați de porc prinși cu scobitori, o sticlă de vin de la același brand de la care obișnuiam să îi dăruiesc vin, de Paște și de Crăciun, ori o lădiță cu ceapă de la Mega.
(Text scris în 21 ianuarie 2019)

Later edit: În bucătărie miroase a nectarine coapte, luate ieri de la raionul de fructe, și simt că mi s-a făcut brusc poftă de salată de roșii cu ceapă.


Imagine salată de roșii de pastel100 de pe Pixabay

Imagine ceapă de Annie Spratt pe Unsplash

Comentarii

  1. Dragă Florentina,
    Cuvintele tale m-au făcut să poftesc şi eu la bolul cu salată de rosii cu ceapă, care să lase acel sos. Şi la miezul de pâine care să-l absoarbă, devenind un fel de tramă, grea de gustul grădinii şi al verii.
    Deşi îl cunosc numai din scrierile tale, mi-l imaginez pe tatăl tău şi imaginez că atunci când a plecat, a luat cu dânsul pentru totdeauna acele roşii al căror gust, astăzi, nu-l mai poți găsi.

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Povestea mea (cu și despre diabetul zaharat de tip 1)

Povestea mea (cu și despre diabetul de tip 1   Mie nu mi se poate întâmpla... Și totuși, mi s-a întâmplat să fiu diagnosticată cu diabet de tip 1 în luna mai 2021, după mai multe analize de sânge de rutină – le zic eu. Numai că nu erau de rutină. Pe buletinul de analize am citit negru pe alb că aveam o glicemie de 380 mg/dl pe nemâncate și o hemoglobină glocozilată – acea HbA1c de care ați auzit cu siguranță – de 15,1%. Sunt numere pe care nu le voi uita niciodată. Nu mai era niciun dubiu. Aveam diabet de tip 1. De ce credeam că mie nu mi se poate întâmpla? Pentru că aș fi zis că eu, ca jurnalist care scrie despre sănătate, voi fi în stare să recunosc simptomele unei boli cronice. Dar nu a fost așa. Nu în cazul unei boli parșive, care se instalează lent în organism. Mintea mea a fost, cred, cel mai mare dușman. Găseam explicații și motive „întemeiate” pentru orice. Oboseala și extenuarea, apatia – toate erau normale, nu? Doar aveam doi motani care mă trezeau în timpul nopții,

Sticla de biserică

La noi în familie, sticlele de plastic nu se aruncau. Fie bidoane de apă plată de cinci litri, fie sticle de suc ori de apă minerală, nimic nu se pierdea, ci se refolosea. Tata le aduna pe toate după ce le goleam de conținut, le spăla și le lega pe toate într-un ciorchine uriaș pe care îl păstra afară sau în bucătăria de vară a bunicii, pentru că știa că va avea nevoie de ele într-un fel sau altul. Sticlele de plastic de doi litri ori chiar si cele mici erau bune de pus o anumită cantitate de vin în ele, mai ales când ai mei voiau să ofere cuiva un vin bun, de țară, din producția proprie. Sticlele mici, de 0,5 litri, aveau alt rol: se punea țuică în ele și se foloseau la pomeni (adică parastasuri) și la alte mese festive.    Un obiect de care sunt atașată emoțional este sticla cu vin de biserică. În fiecare duminică, după ce bunica mea – mamaia de pe deal, cum o numeam noi – venea de la slujba religioasă, aveam un ritual simplu și de efect: să bem o gură sau două de vin din sticla de p

Zarurile, muzele

La un curs de scriere creativă pe care l-am făcut în iunie, lectorul ( Alice Teodorescu ) ne spunea, mai în glumă, mai în serios să invocăm sau să chemăm muzele, pentru că acestea vor veni. Așa că astăzi le-am invocat, după ce boyfriendul meu mi-a făcut cadou ieri două joculețe cu „cuburi de poveste”. Ideea acestora este simplă: „ Dă cu zarurile. Spune o poveste. ” Să vedeți ce poveste mi-a ieșit! Din nouă zaruri, câte trei din fiecare cutie (jocul de bază, varianta cu călătorii plus varianta cu acțiuni), am creat o mică povestire. Bineînțeles, nu aveam ce să știu ce va ieși până la final, cine vor fi personajele și ce se va întâmpla cu ele.  De ce trei cutii? Pentru că astăzi nu am mai avut răbdare și am mers la mall să îmi cumpăr cel de-al treilea joculeț, în completarea celor două de la M. Desigur, aș fi putut foarte bine să creez o povestire doar cu zarurile din cele două cutii primite cadou. Motanul meu, Loki, a fost extrem de încântat de zaruri, le-a testat atât din punct de