Treceți la conținutul principal

„Criticând oameni din 1987” revine

Cineva m-a sfătuit recent să îmi fac blog, neștiind în timp ce îmi oferea acest sfat că am mai avut unul - acum foarte mulți ani - pe care îmi așterneam gândurile, fiind pe atunci foarte îndrăgostită și la începutul unei relații frumoase. Care și acum este frumoasă, nu mă înțelegeți greșit. 

blog criticând oameni din 1987

Mi-am amintit mai devreme ceva, pe când mă uitam pe fereastră la tinerii părinți din cartier în timp ce își plimbau copiii. Oamenii fac lucruri nesăbuite uneori, că suntem oameni, nu? Mai și greșim. Important este să învățăm ceva din propriile greșeli. Și am zis așa, din senin, să fac un mic top al lucrurilor stupide pe care oamenii mi le-au spus în diferite etape ale vieții mele (poate neștiind că sunt stupide și nelalocul lor sau poate crezând în cuvintele lor atât de tare, că ajunseseră să le și creadă). 

Lista este deschisă în continuare, pentru că oricând poate să apară cineva în viața mea și să o îmbogățească cu o paletă nouă de cuvinte ca o nucă într-un perete proaspăt zugrăvit. Însă eu nu o să mă supăr, pentru că îmi plac cuvintele, chiar și atunci când ele sunt rostite într-un context total greșit sau sunt spuse dintr-o curiozitate nevinovată. 


1. „Ești măritată?” 

Nu avea cum să nu intre în top, pentru că este inegalabilă. Mi s-a părut la acel moment total nepotrivită întrebarea - și încă mai consider fraza asta number one. Să vă zic și contextul: acum doi ani, acasă la părinții mei, în ziua înmormântării tatălui meu. O rudă nu foarte apropiată, pe care nu o mai văzusem de ani de zile, mă vede și intră în vorbă cu mine. Și ce poate să o intereseze? Statusul meu marital. Frumos. De atunci păstrez în sufletul meu acest „aha moment” plin de culoare... Negru, evident, pentru că eram în doliu. 


2. „X (fostul iubit) o să ne invite la nunta lui?” 

Sper să nu se supere cumnata mea când o să citească postarea asta. Este prea funny ca să nu o includ în top. Îmi amintesc un moment din vara lui 2013, când tocmai ce ieșisem dintr-o relație foarte lungă. Iubitul meu mă părăsise (voi trata acest subiect suculent într-o altă postare, probabil), iar într-una din vizite cumnata mea m-a întrebat, făcând referire la faptul că eu venisem împreună cu X la nunta ei, dacă nu cumva fostul meu are de gând să îi invite la nunta lui. Sinceră să fiu, nu m-am gândit la acel lucru până atunci și nici nu îmi păsa. A fost o întrebare grea, recunosc. 

3. „Și eu vreau să ne vedem mai des”
Asta este o clasică, vă zic! E mai ceva decât „Nu ești tu de vină, eu sunt de vină”. Să trec la subiect. Un an mai târziu de la despărțirea de X de la punctul 2. Ieșisem de câteva ori la întâlnire cu un om nu tocmai bun și cu un suflet și mai puțin bun. Asta aveam să descopăr la scurt timp. 

E interesant de observat ce tâmpenii spun unii pe gură, doar ca să iasă basma curată dintr-o situație. Am ieșit de câteva ori în oraș, ba chiar l-am lăsat să îmi bea cafeaua, să folosească aragazul și să fumeze în bucătărie, ba chiar avusesem tupeul să îi prezint și doi prieteni buni (un cuplu care astăzi nu mai e cuplu). Iar în secunda în care m-a luat gura pe dinainte să îi spun că aș vrea să ne vedem mai des îmi răspunde „Și eu vreau”. OK, am crezut-o, ce pot să spun? Eram tânără și neliniștită. A fost atât de drăguț, că s-a oferit să îi ducă pe prietenii mei acasă, cu mașina, pentru că era în drumul lui. Din ziua aia nici că l-am mai văzut. Și nici la telefon nu a mai răspuns. Pe scurt, fiecare a mers mai departe.

Later edit: Am omis o regulă de aur în activitatea pe bloguri, și anume nu am făcut o invitație către cititorii acestui blog, așa că o fac acum. Care este cel mai stupid sau plasat aiurea comentariu pe care ți l-a făcut vreodată cineva, prieten sau rudă?

Sursa imaginii: Markus Winkler pe Unsplash

Comentarii

  1. Ha ha ,Flori,foarte mișto scris,la mine întrebarea predominantă este:tot cu chirie stai?

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Povestea mea (cu și despre diabetul zaharat de tip 1)

Povestea mea (cu și despre diabetul de tip 1   Mie nu mi se poate întâmpla... Și totuși, mi s-a întâmplat să fiu diagnosticată cu diabet de tip 1 în luna mai 2021, după mai multe analize de sânge de rutină – le zic eu. Numai că nu erau de rutină. Pe buletinul de analize am citit negru pe alb că aveam o glicemie de 380 mg/dl pe nemâncate și o hemoglobină glocozilată – acea HbA1c de care ați auzit cu siguranță – de 15,1%. Sunt numere pe care nu le voi uita niciodată. Nu mai era niciun dubiu. Aveam diabet de tip 1. De ce credeam că mie nu mi se poate întâmpla? Pentru că aș fi zis că eu, ca jurnalist care scrie despre sănătate, voi fi în stare să recunosc simptomele unei boli cronice. Dar nu a fost așa. Nu în cazul unei boli parșive, care se instalează lent în organism. Mintea mea a fost, cred, cel mai mare dușman. Găseam explicații și motive „întemeiate” pentru orice. Oboseala și extenuarea, apatia – toate erau normale, nu? Doar aveam doi motani care mă trezeau în timpul nopții,

Sticla de biserică

La noi în familie, sticlele de plastic nu se aruncau. Fie bidoane de apă plată de cinci litri, fie sticle de suc ori de apă minerală, nimic nu se pierdea, ci se refolosea. Tata le aduna pe toate după ce le goleam de conținut, le spăla și le lega pe toate într-un ciorchine uriaș pe care îl păstra afară sau în bucătăria de vară a bunicii, pentru că știa că va avea nevoie de ele într-un fel sau altul. Sticlele de plastic de doi litri ori chiar si cele mici erau bune de pus o anumită cantitate de vin în ele, mai ales când ai mei voiau să ofere cuiva un vin bun, de țară, din producția proprie. Sticlele mici, de 0,5 litri, aveau alt rol: se punea țuică în ele și se foloseau la pomeni (adică parastasuri) și la alte mese festive.    Un obiect de care sunt atașată emoțional este sticla cu vin de biserică. În fiecare duminică, după ce bunica mea – mamaia de pe deal, cum o numeam noi – venea de la slujba religioasă, aveam un ritual simplu și de efect: să bem o gură sau două de vin din sticla de p

Zarurile, muzele

La un curs de scriere creativă pe care l-am făcut în iunie, lectorul ( Alice Teodorescu ) ne spunea, mai în glumă, mai în serios să invocăm sau să chemăm muzele, pentru că acestea vor veni. Așa că astăzi le-am invocat, după ce boyfriendul meu mi-a făcut cadou ieri două joculețe cu „cuburi de poveste”. Ideea acestora este simplă: „ Dă cu zarurile. Spune o poveste. ” Să vedeți ce poveste mi-a ieșit! Din nouă zaruri, câte trei din fiecare cutie (jocul de bază, varianta cu călătorii plus varianta cu acțiuni), am creat o mică povestire. Bineînțeles, nu aveam ce să știu ce va ieși până la final, cine vor fi personajele și ce se va întâmpla cu ele.  De ce trei cutii? Pentru că astăzi nu am mai avut răbdare și am mers la mall să îmi cumpăr cel de-al treilea joculeț, în completarea celor două de la M. Desigur, aș fi putut foarte bine să creez o povestire doar cu zarurile din cele două cutii primite cadou. Motanul meu, Loki, a fost extrem de încântat de zaruri, le-a testat atât din punct de