Mărgele blocate

 

 

Mama Corei a avut un singur șirag de mărgele. Cel puțin așa își amintește fiica ei, că în copilărie o văzuse purtând un singur model. Poate tocmai de asta își aduce atât de bine aminte cum arătau acele mărgele. Puțin spus mărgele, se gândește astăzi. Obiectele aveau forme neregulate, ca niște pietre mari verzi, portocalii, negre și lucioase. Ca niște pietricele de râu. O vedea pe mamă punându-le la gât, înainte ca aceasta să plece dimineață la grădiniță. Era educatoare în sat.

Imaginea acestor mărgele o urmărise pe fată, indirect, de-a lungul vieții, până când devenise ea însăși femeie adultă și când, din cauză că era tot mai ocupată, o vizita pe mama ei mult prea rar. Pentru vizitele scurte și rare se simțea acum vinovată. Nu mai trecea pe acasă decât de Paște și de Crăciun. I-ar fi plăcut ca mărgelele mamei, din copilăria îndepărtată a Corei, să fi rămas la ea. Iar fiica să le poarte astăzi mândră, când merge vara să lucreze de la birou, purtând rochii colorate, cu model floral sau, de ce nu, cu model cu pisici în copaci. 

Cora se imaginează pe ea în oglindă, cu acel șirag de „pietre” pe care mama ei le purtase în timpul serbărilor de la sfârșit de an școlar, ori când cânta alături de copii ori când le șoptea micuților uituci versurile unor poezii despre vară. Dar mărgelele mamei au rămas blocate între două versuri, într-o altă poezie pe care Cora se ferește acum să o scrie. Și poate e mai bine așa, că au rămas captive într-o amintire, agățate de un fir invizibil dintr-o pânză de păianjen pe care Cora aterizează de fiecare dată când visează că va cădea în gol și că nu are cine să o prindă. Cât de solidă poate fi o plasă de siguranță făcută din mărgele culese din amintiri? 

 

Fotografie de Alexey Demidov: https://www.pexels.com/photo/a-string-of-beads-on-a-wooden-white-wall-10907103/