Vaselină-insulină

 

La început crezuse că în salon mirosea a vaselină. Dar de unde să fi venit mirosul ăsta înțepător? Abia mai târziu, după o zi sau două, și-a dat seama că de fapt așa miroase insulina. Printr-un mecanism pe care nu putea să și-l explice, creierul ei alesese să pună semnul egal între vaselină și lichidul transparent din pen. Își amintea de vaselină, substanța aia vâscoasă cu care tatăl ei își murdărea mâinile când lucra la motorul Daciei, când Eva era copilă.

Prima cafea băută în spital, după aflarea diagnosticului, a fost într-o zi de miercuri, când colegii ei de serviciu îi trimiseseră pe grupul de WhatsApp o poză cu ei în pauză și câteva urări de bine, iar ea le răspunsese cu o altă imagine. Se afla afară, împreună cu alte două paciente, și simțea că părăsirea salonului 14 seamănă cu trasul chiulului de la ultima oră din zi. Când colegii îi scriseseră, ea tocmai sorbea din lichidul fierbinte dintr-un pahar de carton. Mirosul proaspăt de cafea era doar o iluzie, pentru că nu fusese preparată din boabe recent măcinate. Dar îi plăcea să-și păcălească creierul în acea zi când, uite, avusese curajul să iasă pentru prima dată din salon, la aer, afară, în curtea spitalului și să lase adierea vântului să-i mângâie părul nespălat, pielea cu primele vânătăi.

Nu voia să se gândească la visul pe care-l avusese în dimineața aceea. Nu voia să accepte că îi este dor de casă, de M., de mirosul de ceapă tăiată solzișori și de o salată de vară cu multe roșii și ulei de măsline din belșug. Aproape că uitase aroma lui, iar mâncarea din spital nici vorbă să fi fost preparată cu astfel de ingrediente... de lux. Visase că mânca ceva dulce, că era din nou copil și că ținea în mână o prăjitură cu răvaș. Mica bucată de aluat se fărâmițase în palma ei și i s-a părut atunci că vede două aripi din petale de trandafiri roz. A citit bilețelul din interiorul prăjiturii, dar nu-și mai amintea exact care erau cuvintele. Era un secret. Era ceva de preț. Ceva știut doar de mame. Un miros adulmecat doar de nasul lor profesionist, îndelung antrenat. Să fi fost oare mirosul de bebelul prins într-o capsulă de prăjitură cu răvaș? Mirosul unei fetițe pe care Eva încă nu o născuse – și nici nu știa dacă va fi vreodată în stare să facă pasul ăsta? Pentru că se temea. Diagnosticul venise la pachet cu o valiză de temeri, iar izul fricilor se impregnase în hainele, în părul, în pielea ei, la fel ca mirosul ăla clonat ce imită vaselina și care se amesteca în acele zile din spital cu emanația de spirt, de clor și substanțe chimice cu care femeia de serviciu spăla dimineața podeaua salonului.

Evei îi era dor de podeaua ei de acasă, de parfumul detergentului pentru parchet, de contactul cu blana motanilor ei. Îi era dor să-și apropie nasul de blănița moale și portocalie și să inspire adânc aerul acela, la fel ca un înotător în secunda de dinainte să se arunce în apă. Ea nu se putea arunca atunci decât în golul minții ei, într-o filă albă pe care încerca să scrie un text – o proză inspirată de fraza de început a nuvelei „La țigănci”, pentru un atelier de scriere creativă. Pixul aluneca ușor pe fila de pe masa scorojită din salon, iar mirosul pastei lui groase, ca un sânge lăptos și dens, nu dădea semne că ar vrea să o lase pe Eva în pace. Nu până când tânăra nu va termina de așternut pe foaie o poveste impregnată în vaselină... în insulină.

Uneori, lucrurile vechi și trainice au nevoie să fie unse de o mână pricepută pentru a funcționa mai bine. Iar atunci, pentru prima dată după mult timp, mâna ei nu mai tremura. A ținut pixul strâns, a închis ochii o clipă și a lăsat povestea să se scrie singură. În ziua aia, Eva era doar un vas pentru gândurile ce se cereau scrise undeva, într-un salon cu numărul 14 pe ușă, unde exista un televizor nefuncțional pe un dulap și o fereastră ce nu știa să se mai închidă pe dinăuntru. 

Foto: arhivă personală