Miez de nucă Treceți la conținutul principal

Cea mai recentă postare

Nu-mi place coliva

Praf pe uliță. Papucii mi se afundă în colb. E cald, e vară. Mamaia mă așteaptă în curte, pe patul de afară. Mă așez lângă ea, pe salteaua umplută cu paie. E tare. Vântul adie printre frunzele dudului, știu că mamaia a venit de la ai lu ’ Țânțaru, scoate din buzunarul șorțului de bucătărie câteva ciocolățele dreptunghiulare, ambalate individual. Întind palma și le primesc. Desfac prima ciocolățică, mi se topește pe limbă.  Unchiul Aurel iese pe prispă, îl gonește cu un zât! scurt pe motanul Vasile, cel tăiat pe burtă, pentru c-a fost prins într-un laț de un vecin. Dacă mai țin multă vreme ciocolatele în palmă, o să se topească. Sunt dulci, au gust de vacanță de vară și de rest dat de la magazin de tanti Carolina, nevasta lu ’ Țânțaru, patronul. Îmi simt cerul gurii plin de dulceață, iar mamaie mă răsfață, mă lasă chiar să-l mângâi pe motanul Vasile.  După o vreme, ea intră-n tindă și se întoarce cu încă două ciocolățele, le-a luat de pe coliva de pe masă, au același gust, șt...

Miez de nucă

 


Miez de nucă pe o masă.

Miez de nucă rămas între măselele mici ale fetiței de 6 ani. 

Dormitorul bunicii și o copaie cu cocă din care mâinile fetiței vor forma cercuri pe care bunica le numea mucenici. Aroma de rom – esență de rom – cuprinde bucătăria, dar mai e ceva ce-i rămâne pe vârful limbii. Un gust tern, de biscuiți tari ca piatra, de fapt, biscuiți dietetici care nu au niciun gust. Insipizi. La fel ca viața fetiței devenită femeie până în ziua când l-a cunoscut pe el. Și esența de rom a căpătat tărie, esența fetiței a devenit coaja tare a unei nuci ce ascunde în ea miezul delicat ce-i amintește de copilărie. De supa cu mucenici făcută în casă. Moale ca acea cocă pe care degețelele ei o mânuiau pentru a crea nu opturi – cum aflase mai târziu că arătau mucenicii – ci niște covrigi mici, cerculețe din aluat lăsate în dormitorul bunicii să se usuce lângă sobă. Apoi puse de bunică în oala cu zeamă în care punea zahăr, nucă mărunțită și esență de rom și, chiar dacă știe că asta e un clișeu, azi e sigură că bunica ei punea și multă dragoste în mucenici. O dragoste transmisă peste generații, nu prin vorbe, ci prin gust, prin faptul că o învăța pe nepoată că poate ieși ceva cu adevărat frumos din mâinile ei mici, de pui de om care nu a învățat încă gustul amar al bolilor de om mare, al bolilor care îți interzic să mănânci zahăr, eclere cu nes și înghețată, al anxietăților de separare. 

Și uite că trec niște ani și vălul uitării se așterne pe coaja de nucă, dar miezul din interior nu uită că fetei îi place salamul de biscuiți și prăjitura numită „cartof”, iar fetița care nu știa că mucenicii arată ca niște opturi sau ca semnul infinitului a învățat că dacă face o mâncare de la zero, cu mâinile ei, asta o va ajuta să rămână pe linia de plutire, să facă față provocărilor vieții, pentru că a auzit și ea că dragostea trece prin stomac și tocmai de asta a învățat să gătească pentru el, pentru M., pentru că doar el știe să vadă dincolo de coaja / de carapacea ei de nucă și să vadă din ce este făcut miezul ei miezos, nucleul ei ca o înghețată ce ți se topește alunecând printre degete, alunecând pe-un cornet așa, să își spună singură o poveste pe-o șa...

 

Imagine de Светлана de la Pixabay

Comentarii

Postări populare