O povestire scrisă în timpul atelieruluide scriere creativă de la Fundația Calea Victoriei, cu lectorul Andra Samson.
Înghițisem licoarea din păhăruțul de cristal în mai puțin de o secundă. Gâtul nu mă ustura, așa cum mă avertizase Copilul Pădurii. Am deschis ochii, știind deja că lichidul verde cu miros de brad m-a transportat într-un loc luminos. Razele soarelui îmi pătrunseseră prin pleoapele transparente încă de dinainte de a le deschide. În fața mea se găseau mulți copaci, la distanță mică unii de ceilalți, cu frunzele dese, însă chiar și așa, razele de lumină treceau de ele și mă orbeau. Ochii mei s-au obișnuit însă. Am putut distinge scoarța netedă a unui grup de copaci, aflați ici și colo, dar și scoarța aspră și cu șanțuri adânci, neregulate, a altor soiuri – tot locuitori ai pădurii. Regretam că nu am acordat mai multă atenție la orele de geografie, la școală, când ne-au fost predate diversele tipuri de vegetație montană.
Acum nu mai conta. Mă aflam în pădurea în care mi-am dorit din tot sufletul să fiu transportată. Cumpărasem licoarea din sticluța de argint pe un preț de nimic – doar câteva semințe de roșii, puse de mama păstrare – de la Copilul Pădurii. Iar ceea ce urma să fac era un lucru pe care și el știa că îl așteptam de ani de zile. Din martie 2018, mai exact. Abia acum aveam curajul să o fac.
Era răcoare în pădure. Am simțit asta după primele câteva zeci de secunde, respirând aerul cu iz de pământ jilav. Îmi amintea de grădina cu legume și de șanțurile create pentru ca apa să ajungă la rădăcinile plantelor. Mirosul de pământ proaspăt udat, din copilărie. Frunzele uscate formau un covor gros, țesut din zeci de culori amestecate: galben, oranj, maro, verde închis. Am început să calc ușor pe ele, amintindu-mi sfatul pe care mi l-a dat Copilul Pădurii: să merg pe patul de frunze, drept înainte, până când voi ajunge într-o poiană – să nu mă abat de la drum! În centrul acestei poieni, mi-a spus pe când îmi întindea sticluța, se afla un singur copac bătrân, pe care lemnul căruia voi vedea, dacă mă uit cu atenție, o gaură mică pe care ar încăpea un sticlete. O scobitură precum cele făcute de ciocănitori.
Am mers prin pădurea deasă, cu ochii la copacii cu frunze mari și verzi, care pe alocuri începuseră să se îngălbenească. Pădurea se întindea pe o suprafață greu de măsurat din privire, însă nu dimensiunea ei mă interesa, ci comoara de preț care se ascundea în poiană. În apropiere, la câțiva metri de mine, se afla un râu pe care mai devreme nu îl observasem. Apa curgea nestingherită, spălând pietrele mari de păcatele predecesorilor lor. Sau poate… Cine știe…? Spălând păcatele mele.
Copacii au devenit din ce în ce mai deși. Din covorul de frunze și din pământ vedeam cum se ivesc niște rădăcini groase, spălate de apa de ploaie care se scurgea la vale printre ele. Erau întortocheate, răsucite, groase ca niște brațe încâlcite la o horă neștiută decât de păsările care locuiau în pădure. Era să mă împiedic de o astfel de rădăcină, dar nu m-am abătut de la drumul meu. M-am aplecat doar o secundă. Am ridicat o ghindă mică și am ascuns-o în buzunarul hainei galbene, impermeabile.
Drept în față am început să deslușesc ceva. O zonă cu copaci din ce în ce mai rari, care dădea într-o poieniță. Iarba de acolo era verde și deasă, drept în fața mea, și nu departe de linia copacilor se aflau câteva pâlcuri de vegetație, tufe cu niște fructe mici și roșii, ca mărgelele de sticlă din perechea mea favorită de cercei.
În centrul poienii trona un copac uriaș, pe care cred că abia ar fi reușit să îl cuprindă cu brațele desfăcute trei bărbați. La baza acestui uriaș, ce părea mai degrabă sculptat, era așternut un covor de frunze uscate ce-mi aminteau de drapelul Canadei. Un arțar cu câteva frunze rătăcite. În mijlocul unei poieni. Nu mă așteptam la un arțar destinat mie. Poate la un vișin, că tot îmi plăcea să mă sui într-un astfel de pomișor când eram de-o șchioapă… Sau poate la un prun… Poate mă așteptam la un frasin, precum cel de care tata legase un leagăn, când eram copil.
M-am apropiat de arțarul bătrîn, care auzise multe la viața lui, oricât de tare ar suna ca un clișeu constatarea mea. Picioarele mi se afundau în covorul și mai gros de frunze, de forma unui cerc. Un covor foșnitor, ce fremăta la fiecare pas pe care îl făceam în direcția arțarului. Copilul Pădurii nu mă mințise. Când mă aflam la mai puțin de doi metri de arțarul meu, am văzut cu și mai multă claritate locul unde urma să-i șoptesc secretul meu. Nu eram prea sigură că fac totul corect în etapa asta. Însă mă aflam deja aici, chiar nu avea cine să mai judece dacă ceea ce fac este corect sau nu.
Simțeam chemarea arțarului căruia îi fusesem menită. Crengile sale uriașe, cu doar câteva frunze rămase pe ele, se întindeau într-o coroană uniformă. Fusese un copac puternic, bag de seamă, care ascultase multe secrete de-a lungul deceniilor. O pală de vânt trece printre crengi. Cad alte frunze pe covor, lângă picioarele mele încălțate cu adidașii roșii. Îmi apropii gura de scorbura mică, situată la o înălțime potrivită, cât să ajung să-i vorbesc. Doar mă ridic puțin pe vârfuri, fără prea mare efort. Din ambele mâini, de-o parte și de alta a gurii, fac o pâlnie, ca să-i pot spune clar mesajul, secretul meu cel mai de preț. Parcă aș fi din nou copil și mă joc telefonul fără fir.
Am încredere în arțarul meu, care își apleacă grijuliu câteva crengi, pentru a mă cuprinde într-o îmbrățișare pe care o așteptam demult. Mă ocrotește de mine însumi și de lumea din exterior. Îmi apropii buzele și mai mult de unica ureche din lumea asta care știu sigur că nu mă va judeca pentru ceea ce urmează să-i spun. Iarăși văd crengile de lângă mine tulburate de o pală de vânt cu chef de joacă. Nu mă tem. Nu mai am niciun obstacol de trecut, am ajuns în pădure și sunt la linia de finish. Am răzbit singură până la arțar. Deschid gura și privesc cu atenție scoarța. Are ceva din filele unei cărți vechi, îngălbenite, o biografie plină de detaliile culese din viețile altor oameni care au făcut același drum prin covorul de frunze pe care l-am făcut și eu astăzi. Sau să fi fost ieri...?
Arțarul are răbdare cu mine. Știe că voi vorbi când mă voi simți pregătită. Deasupra mea încep să se scuture frunzele lui uscate, ca într-o ploaie de toamnă cu miros de lemn ars. Sunt ultimele lui frunze, înainte de a renaște. Respir adânc, de parcă mă pregătesc să primesc un verdict pentru care nu sunt pregătită. Nu e un verdict, chiar dacă recunosc că în sinea mea mă simt vinovată că nu am…
În poieniță se lasă seara, soarele și-a pierdut din forță și aproape a apus, iar lumina capătă o altă culoare pe care o văd printre crengile arțarului ca pe o ceață ce cuprinde pădurea. Suntem doar noi doi, restul copacilor au dispărut din câmpul meu vizual. O pasăre mică zboară pe lângă urechea mea dreaptă. Îi simt fâlfâitul aripilor. O văd cu coada ochiului, pentru că privirea mea este fixată pe arțar, pe mica scorbură în care îmi voi părăsi secretul, întorcându-i apoi spatele: Știi, nu am fost o fiică bună, îi zic. Nu am fost lângă tata în clipa în care a murit.
Comentarii
Trimiteți un comentariu