Vătraiul bunicii Treceți la conținutul principal

Cea mai recentă postare

Nu-mi place coliva

Praf pe uliță. Papucii mi se afundă în colb. E cald, e vară. Mamaia mă așteaptă în curte, pe patul de afară. Mă așez lângă ea, pe salteaua umplută cu paie. E tare. Vântul adie printre frunzele dudului, știu că mamaia a venit de la ai lu ’ Țânțaru, scoate din buzunarul șorțului de bucătărie câteva ciocolățele dreptunghiulare, ambalate individual. Întind palma și le primesc. Desfac prima ciocolățică, mi se topește pe limbă.  Unchiul Aurel iese pe prispă, îl gonește cu un zât! scurt pe motanul Vasile, cel tăiat pe burtă, pentru c-a fost prins într-un laț de un vecin. Dacă mai țin multă vreme ciocolatele în palmă, o să se topească. Sunt dulci, au gust de vacanță de vară și de rest dat de la magazin de tanti Carolina, nevasta lu ’ Țânțaru, patronul. Îmi simt cerul gurii plin de dulceață, iar mamaie mă răsfață, mă lasă chiar să-l mângâi pe motanul Vasile.  După o vreme, ea intră-n tindă și se întoarce cu încă două ciocolățele, le-a luat de pe coliva de pe masă, au același gust, șt...

Vătraiul bunicii

Nici nu mai știu cât a trecut de atunci, să tot fie vreo 25 de ani, dar ce îmi amintesc foarte bine este că fratele meu mai mare îmi spunea că în clasa întâi, la școală, pe mine și pe colegii mei ne învățătorul ne va pune să cărăm pietre de moară. Eu îl credeam de fiecare dată, neștiind ce va urma în primul meu an de școală. 

Sursa foto: Pexels

 

Când mă gândesc acum, unele lucruri parcă s-au mai șters din memorie, deși mie îmi par mai vii ca niciodată, cum ar fi ziua când tata m-a dus la școală, m-a lăsat în fața ușii clasei unde urma să învăț și a plecat. Nu am cărat pietrele de moară începând cu clasa întâi, însă am învățat de la bunica mea, femeie de serviciu în aceeași școală, cum să devin invizibilă și cum să mă ascund în cancelarie. Așa aflam subiectele pe care profesorii urmau să ni le dea la teze, de exemplu. Nu le-am spus niciodată colegilor mei ded puterea moștenită de la bunica, iar profesorii nu au bănuit că îi priveam peste umăr când își beau cafeaua la masa din cancelarie, acoperită cu o bucată de catifea galbenă, veșnic tocită de coatele lor. 

Acum, însă, deși au trecut mai bine de două decenii, îmi dau seama că bunică-mea nu era chiar cel mai bun model pentru un copil ca mine, însă am învățat de la un an la altul să-i apreciez și mai mult darul. Nu aveam nevoie decât de un vătrai, folosit de ea atunci când curăța soba din cancelarie de cenușă. Cu ajutorul vătraiului, făceam un cerc mic în jurul meu. Mă ghemuiam în primele șapte secunde – bunica îmi explicase să număr până la șapte și abia apoi să ridic vătraiul de pe podea – apoi mă ridicam. Deveneam invizibilă, iar efectul dura atât timp cât țineam vătraiul în aer. 

O singură dată era să intru în bucluc, când m-am împiedicat de o găleată. Bunica uitase în ea un mâner lung, cu o stinghie de lemn învelită într-o cârpă murdară cu care ștergea podeaua holului dinspre cancelarie. Vătraiul mi-a scăpat din mână, a atins găleata și într-o clipă m-am trezit întinsă pe burtă, la picioarele directorului școlii. 

– Enache, drac împelițat! De unde-ai apărut? Treci imediat în clasă!

Comentarii

Postări populare