Brigitte Bardot salvează cartierul

Povestire scrisă în cadrul atelierului de scriere creativă cu Andra Samson, la Fundația Calea Victoriei.

Brigitte Bardot salvează cartierul

Acceptasem să mă văd cu el în parcul IOR, pentru că era relativ aproape de casa mea. Îl cunoscusem pe Augustin anul trecut, în vară, pe un grup de Facebook pe care se postau anunțuri pentru adopțiile pisicilor. Îmi scrisese în mesaj privat și îmi mărturisise că este student la Facultatea de Medicină Veterinară din București și că vrea să ne întâlnim față în față, să vorbim despre pisici. Îl atrăsese faptul că pe acel grup eu insistasem ca la o întrebare legată de alimentația pisicilor cu probleme dermatologice să-mi răspundă doar acele persoane care au studii de medicină veterinară ori care chiar profesează într-un cabinet. Am primit zeci de sfaturi de la persoane care nu avuseseră răbdare să citească postarea mea până la final. Toți își dăduseră cu părerea despre alimentația motanului meu. Răspunsul lui Augustin fusese singurul pertinent și îmi explicase cât era de important să am grijă de imunitatea motanului. Îmi recomandase niște vitamine special concepute pentru pisici.

Așa că, după câteva săptămâni de la primul nostru schimb de mesaje, ne opream pe o băncuță în IOR, ca să hrănim rațele cu pâine uscată. Augustin era un tânăr foarte înalt, cu mâinile lungi și subțiri. Avea o delicatețe aparte în gesturi, atunci când hrănea păsările de pe lac. Brunet, tuns scurt și cu ochi negri. Mi-a atras atenția zâmbetul lui, dinții drepți și albi și faptul că o bărbie alungită, feminină. Când ne-am văzut, m-am gândit că s-a aranjat special pentru întâlnirea cu mine, obrajii erau proaspăt rași, barba îngrijită, tunsă cu atenție în jurul buzelor. Aș fi zis în acel moment că nu are cum să aibă mai mult de 20 de ani. Când mi-a spus vârsta lui reală, era să scap punga cu pâine pe iarba de la picioarele noastre. Dăduse examenul de admitere la facultatea de medicină veterinară la 38 de ani și se hotărâse să termine studiile cu zece pe linie. Îmi mărturisise că iubea animalele și că acasă are un piton galben.

Pe lângă Augustin, eu păream o fetiță de grădiniță, pe care „mămica” o îmbrăcase în rochia ei roșie cu buline albe. De fapt, era rochia mea preferată, cu care ieșeam, de regulă, la prima întâlnire în cazul în care se nimerea să mă invite vreun bărbat la o cafea. Nu-mi purtase cine știe ce noroc până acum. Dar cu Augustin era altceva, mă gândeam că am șanse de a forma un cuplu. Aveam atâtea în comun. Nu doar dragostea pentru animale, ci și visul ăsta de a le face bine necuvântătoarelor. Cel puțin așa credeam la început, din discuțiile purtate pe Facebook Messenger. 

Augustin știa că am doi motani, dintre care unul depășise greutatea normală pentru vârsta lui. După ce am discutat mai bine de o oră despre noi și despre animalele noastre de companie, s-a ridicat de pe bancă și s-a uitat mirat la ceas:

— Ce a trecut timpul! Ar trebui să mă duc acasă, să hrănesc pitonul.

— OK, stai să-mi iau geanta și te conduc până la gura de metrou.

— Înainte să plec, aș vrea să te întreb ceva.

Mă și gândeam deja că ar vrea să mă invite la o a doua întâlnire, poate la o cafea, undeva în centrul orașului. Voiam să-i propun să alegem o cafenea despre care citisem recent pe internet. Era un loc unde puteau fi mângâiate pisicile „casei”, pe gratis. Se plătea doar consumația, nu și compania felinelor.

— Câți bani ai vrea pe motanul tău, ăla mare? Cel despre care mi-ai povestit. Ziceai că are probleme cu greutatea…

Am băgat în geantă punga în care au fost bucățelele de pâine. M-am blocat ca un card înțepenit între rotițele unui bancomat inviolabil. Poate am înțeles eu greșit cuvintele lui, mi-am zis, scuturându-mi firimiturile de pe mâini. Cum să-mi ceară bani pe motan? Ce idee trăsnită.

— Dar Thor nu e de vânzare.

Încep să-i zâmbesc și mă ridic de pe bancă. Cu mâinile în buzunar, privind spre lac, Augustin tocmai strivise sub talpă un gândac cu aripi, din aceia care sunt des întâlniți în lunile de vară, mai ales în parcuri și zone cu vegetație bogată.

— E o glumă bună! M-ai prins la faza asta.

Îmi forțez mușchii feței să se miște, ca să mențin zâmbetul ăsta fragil. Chipul lui pare senin acum, în timp ce se șterge pe iarbă de rămășițele bietei insecte care a ajuns într-un alt loc cu verdeață. Nu merita să încerc să aflu de ce se apucase să storcească gândaci.

— Vorbesc cât se poate de serios.

Am tăcut și l-am privit în ochi, de la distanță mică. Dintr-o dată, fizionomia lui s-a schimbat. Nu zâmbea. Era încruntat – pentru o fracțiune de secundă, am avut senzația că chipul lui se schimbă, întocmai ca fața mătușii mele schizofrenice, când făcea o criză și părea de nerecunoscut. Eram copil pe-atunci și nu înțelegeam schimbările ei de comportament.

În acest timp, un șobolan mare cât o pisică a traversat aleea de lângă banca noastră, dispărând în noapte. Augustin a început să râdă câteva secunde bune, cu ochii după animal:

— Rozătoare împuțite… Ce le-aș mai face, zise printre dinți, mai mult pentru sine.

Poate a crezut că nu îl aud. S-a întors cu fața spre mine, scoțând mâinile din buzunare. Chipul senin îmi amintea de actorul meu preferat, Johnny Depp, când avea 30 de ani. Actor care bifase, de-a lungul carierei, inclusiv rolul unui pălărier nebun și al unui bărbier diabolic.

— Bine, să zic că ți-aș oferi 100 de lei pentru motan. E mai mult decât suficient.

Augustin scoase telefonul mobil din buzunarul pantalonilor și începu să facă niște calcule. Cel puțin așa credeam.

— Uite, Carina, poate nu ai înțeles. Eu sunt dispus să ți-l cumpăr cu 100 de lei pe kilogram. Și-așa te plângeai că e prea gras. În felul ăsta te voi scăpa de o problemă, iar pitonul meu va fi hrănit o bună perioadă de timp.

— Ești nebun? N-o să-ți vând motanul pentru nimic în lume! Cu asta îți hrănești tu pitonul? Cu pisici?

În urmă cu un an sau doi, citisem pe Facebook, din capturile de ecran cu mesajele unei doamne care îngrijea peste 20 de pisici, o discuție pe care o purtase cu un bărbat care nu se aflase în lista ei de prieteni virtuali. Reținusem că bărbatul se oferise să îi dea femeii 50 de lei pentru motanul ei supraponderal. Din discuția făcută publică de femeia oripilată de propunerea tânărului, aflasem că el vrusese să hrănească șarpele cu motanul ei, care avea un handicap la picioarele din spate. Era doar o coincidență, îmi zisesem privindu-l pe bărbatul de lângă băncuță.

Augustin s-a apropiat de mine și într-o clipă am devenit conștientă de faptul că era ca o matahală, că se afla în lumina răspândită de felinarul din parc și că dintr-o dată se întunecase în jurul meu. Cum naiba am dat peste un psihopat care își hrănește pitonul cu pisici? Ăsta fusese dintotdeauna blestemul meu. Nu puteam să găsesc și eu un bărbat întreg la cap!

— Hai, te rog, nu mă lua cu morala ta, de iubitoare de pisici, de mămică salvatoare a pisoiașilor de pe stradă. Acum nici zece minute te arătai afectată, că dai prea mulți bani pentru mâncarea lor, pe controale la veterinar, pe vaccinuri.

— M-ai înțeles greșit.

— Vrei mai mulți bani pe kilogram pentru motanul gras? Spune-mi! La dracu’, negociez cât vrei!

— Dar cum poți să mă întrebi asta? De ce nu hrănești pitonul cu alte animăluțe? Știu eu…? Cu rozătoare…?

— Nu sunt obligat să-ți dau ție explicații. Dar de dragul conversației, să zicem că nu e prima dată când fac asta. Nici nu ai idee câți pisoiași am adoptat și cumpărat de pe internet în ultimii ani, pentru piton.

Augustin s-a așezat iarăși pe băncuță și, pentru o clipă, nu mi s-a mai părut atât de amenințător. Sau poate că mai devreme imaginația îmi jucase feste. În minte îmi răsunau încă cuvintele lui. Făcea asta de ceva timp și pisicuțe nevinovate ajunseseră în burta pitonului. Îl priveam în continuare. Dezamăgirea pe care o simțeam îmi aluneca pe șira spinării, sub forma unor transpirații reci. În următoarele minute, stând calm pe bancă, a început să-mi povestească cu lux de amănunte cum făcea rost de pisoi abia fătați, dar și de pisici ceva mai mari, de 2-3 luni, postând chiar el anunțuri pe Facebook, în care spunea că vrea să adopte animalele. Poza în omul perfect, care iubește pisicile, iar când ajungea cu micile animale acasă, acestea sfârșeau întotdeauna la fel. Faptul că făcea cursuri la Facultatea de Medicină Veterinară reprezenta un avantaj, îmi povestise. Puii pisicilor din zona campusului erau culeși de mâna lui și aduși apoi în cușca pitonului pe care îl botezase din motive doar de el știute Brigitte Bardot. Și tot din campus aducea și alte animale de talie mică, fără ca nimeni să-și dea seama unde dispar.

— Carina, cum poți să crezi că exagerez cu asta? Uită-te în jur! Uite câte pisici au împânzit străzile Bucureștiului! Eu nu fac decât să țin populația sub control.

Argumentele lui erau cusute cu ață albă, știam amândoi asta. Nu înțelegeam de ce tot insista să mă convingă că făcea, de fapt, un bine orașului, cartierului. Poate că nici el nu se putea înțelege. Discutând cu el, mai devreme, pe bancă, ar fi trebuit să-mi dau seama că ceva nu este tocmai în regulă. Îmi zisese că partea lui preferată din manuale erau capitolele despre eutanasierea animalelor. Și că pe unele le-ar omorî chiar și fără să-i ceară stăpânii să apeleze la această măsură. Crezusem că glumește, că se referă la cu totul altceva.

— Tu te-auzi ce zici? Studiezi medicina veterinară, nu e ca și cum nu te-ai pricepe. Pentru a ține populația de pisici sub control, cum zici tu, există programe de sterilizări gratuite. Există cabinete care fac asta fără niciun ban.

— Da, există programe, dar doar pe hârtie. Tu crezi că pisicile sunt niște animăluțe nevinovate. Dar nu sunt cu nimic mai diferite decât șoarecii sau șobolanii. Sunt prădători înnăscuți.

— Nu mai sunt prădători, am ripostat, iar glasul mi s-a frânt în mii de gânduri. Le ținem în case ca animale de companie, ai uitat?

— Ceea ce fac eu este bine – și știi și tu asta. Este lanțul trofic: un prădător precum pitonul meu Brigitte trebuie să mănânce alți prădători mai mici, pentru a supraviețui.

— Asta nu e supraviețuire! Nu te mai minți singur!

În secundele următoare, Augustin a scos telefonul mobil din buzunarul hanoracului și i-a deblocat ecranul. A dat play unui filmuleț, nu s-a mai obosit să mă întrebe dacă vreau să-l vizionez. Se lăudase acum ceva timp că are un canal de YouTube pe care postează în mod regulat, dar nu l-am întrebat ce content produce. Mi-a întins telefonul. Mâna lui, cu încheietura subțire, ca a unui copil, fusese cea cu care la vârsta de șapte ani omorâse prima dată un animal, în curtea bunicilor lui, la țară. Nu simțise nicio remușcare, la fel cum nu se simțise vinovat nici când a otrăvit câinele vecinului. Îmi venea să îmi trag o palmă peste față. Cum de nu realizasem că mărturisirile și anecdotele lui, de așa-zis iubitor de pisici, erau semnale de alarmă?

— Hai, uită-te! O să vezi cum am hrănit-o pe Brigitte cu o pisică de două luni și jumătate. Este un lucru absolut natural. Uită-te și vei înțelege.

Mă întrebam, în sinea mea, dacă bunica lui a înțeles încă de atunci că nepoțelul pe care îl crescuse simțea plăcere când frângea gâturile rățuștelor leșești și bobocilor de gâscă. Biata femeie, îmi mărturisise chiar el, crezuse că vinovatul pentru aceste trupuri neînsuflețite, înșirate prin grădină, cu gâtul frânt, fusese câinele Vasile, care rupea deseori lanțul cu care era legat.

I-am dat peste mână cu o dexteritate de care nu mă credeam în stare, iar telefonul lui Augustin a căzut pe iarbă, lângă picioarele lui.

— Nu vreau să văd așa ceva! Cum ai putut să filmezi un lucru atât de oribil? Ce-i cu tine? Nu te băteai tu cu pumnul în piept că iubești animalele? Că ai face orice pentru ele? Așa le iubești, ucigându-le?

S-a aplecat și și-a ridicat telefonul de pe jos. Filmulețul încă rula pe ecran. Din locul în care stăteam, nu puteam vedea imaginile, însă auzeam limpede mieunatul subțire al pisicuței strânse tot mai tare de mușchii pitonului. Mi s-a făcut pielea de găină, iar burgerul mâncat acum câteva ore, la prânz, era pe cale de a se revărsa pe iarbă.

— Hai, Carina, nu fi lașă! Eu am fost sincer cu tine.

Părea că regretă ceva, că se căiește pentru un anumit lucru, dar nu îmi mai dădeam seama de nimic. Gândurile mele se împleteau cu mici fragmente de informații pe care mi le livrase de când ne-am întâlnit la intrarea în parc.

A oprit imaginile și și-a pus telefonul la adăpost. Scopul întâlnirii noastre, mi-a mărturisit apoi, fusese, de fapt, să mă convingă că pisicile de la oraș trebuie exterminate, că ele sunt purtătoarele unor boli și ai unor paraziți care se pot transmite la om și că noi, femeile care postăm zilnic poze cu pisicuțe drăguțe pe Facebook și pe Instagram, suntem vinovate de înmulțirea excesivă a bietelor animale, că suntem parte din problemă. A continuat să vorbească minute în șir, cu ochii ațintiți spre lacul luminat de zeci de becuri, convins că pitonul Brigitte Bardot va salva sectorul în care locuim de pisicile de pe străzi.

— Nimic din ceea ce-mi zici nu mă va face să-mi schimb părerea despre pisici. Tu ești razna, mă!

M-am îndreptat spre aleea de lângă lac și am pus astfel distanță între noi. Am gândit în secunda aia că ar fi bine să încep să grăbesc pasul până ajung acasă și să nu mă uit în urma mea. Mă temeam că m-ar putea urmări.

— Nici dacă ți-aș oferi 250 de lei pe kilogram pentru motan? a strigat după mine.

Mi-am amintit că Thor avea, la ultima vizită la cabinetul medicului veterinar, șapte kilograme și jumătate.