Tatăl meu avea cele mai frumoase mâini. Delicate, totuși puternice. Puteau repara orice televizor, orice piesă stricată a Daciei. La final, când termina de meșterit, tata intra în casă, cu mânecile suflecate, nerăbdător să își curețe palmele de urmele muncii lui în atelier sau în garaj.
 |
| Fotografie de Juan Pablo Serrano Arenas de la Pexels |
Bărbatul cu ochelari (ca ai tatălui ei) și șapcă neagră, din piele, butonează telefonul inteligent. Nu ridică privirea, pare total absorbit de ecranul ca o evanghelie cu paginile alcătuite din pixeli. El habar nu are ce a stârnit în sufletul Aurei. Pe când ea nu își poate dezlipi privirea de pe mâinile lui.
Mâinile tatălui ei au o clonă și ea asta umblă liberă ca glucoza în sângele unui diabetic. Tatăl ei suferea de diabet zaharat. Clona umblă la fel de liberă și de neprihănită ca în seara aia de decembrie, înainte de Crăciun, când bărbatul atingea ecranul unui smartphone în metroul spre Piața Unirii, sub privirile Aurei.
Atenție, se închid ușile! Din mâinile tatălui se naște amintirea scurtă, flashback. Tata se spăla pe mâini, la chiuveta din baie, cu o pastă specială, pentru a înlătura urmele de vaselină. Un scurtcircuit. Ca atunci când degetul mic de la picior intră în contact cu lemnul patului. O secundă de pauză, urmată de durerea fulgerătoare. Totul se cutremură în Aura.
Atenție, se închid ușile! Clona mâinilor a plecat și Aura știe că nu îl va mai vedea niciodată pe acel bărbat cu smartphone. În vagonul cu miros de vaselină a rămas doar clona. Două mâini, zece degete, un ecran de telefon. Și o amintire a mâinilor tatălui emanând aburi, sub jetul de apă fierbinte care înlătură urmele de vaselină.
Comentarii
Trimiteți un comentariu