Judecătoarea din Vișinești

O proză scurtă născute în timpul Atelierului de scriere creativă desfășurat la Fundația Calea Victoriei, cu lectorul Andra Samson.

Judecătoarea din Vișinești

Întunericul cuprindea ușor bucătăria. Chiar atunci am simțit cum m-a învăluit mirosul legumelor fierte, de îndată ce am deschis ușa lată, cu geamul acoperit de perdeluța preferată a mamei. Pe aragaz, așezat pe peretele opus ușii, fierbeau într-o oală morcovii și cartofii. Lângă aragaz, în stânga, se afla mica sobă albă de metal, din care se ivea un burlan gros. Pe acolo ieșea fumul greu, însă fiind veche, soba cu trei ușițe vopsite de mama în argintiu avea grijă să scoată fum pe la toate încheieturile. Mama se obișnuise cu metehnele ei și o folosea de ani de zile, în ciuda pierderilor involuntare de fum.

Am aprins becul și am ocolit masa mare, de șase persoane, din mijlocul bucătăriei. Acoperită cu o față de masă cu modelul preferat al mamei – zeci de trandafiri roșii și roz – masa era acum plină: castroane, tocătoare, cuțite, o farfurie cu cinci ouă fierte și un bol cu murături de tot felul zăceau cuminți, așteptându-și rândul. Mama se pregătea să facă salată de boeuf, în ajun de Crăciun, conform tradiției. Acum, însă, nu se afla lângă aragazul lăsat în funcțiune. A ieșit din bucătărie, grăbită, cu portofelul într-o mână și cu o plasă goală de cumpărături în cealaltă. Înainte de a închide ușa în urma ei, m-a rugat să bag un lemn scurt în sobă, ca să întrețin focul. 

 

Foto deEKATERINA BOLOVTSOVA de la Pexels

Jos, lângă sobiță, era o ladă mică de plastic în care se aflau cinci lemne subțiri. Am ridicat cu coada unei furculițe capacul orizontal și înnegrit al plitei, cu grijă, ca să nu mă ard. Cu mâna stângă am luat un lemn din tavă și, pe când îl aruncam în interiorul plin de flăcări, am auzit vocea tatei. Ușa bucătăriei s-a deschis cu un scârțâit ușor – un sunet cu care eram obișnuită. Tata a intrat în bucătărie. Podeaua a scârțâit sub pașii lui. Era tot numai un zâmbet:

– Îți torn o vișinată?

Ca de fiecare dată, avea grijă să îmi ofere înainte de masă un mic „digestiv”. Am închis capacul sobei și m-am așezat la masă. Am acceptat tratația. Urechile mele au auzit cum turna lichidul în ceșcuța de porțelan, însă parcă tot nu îmi venea să cred că îl am pe tata în fața ochilor.

Nu-mi puteam dezlipi privirea de la el. Mi-a întins ceașca și s-a așezat pe scaunul lui obișnuit, pe care stătea de regulă când mânca. În spatele lui se afla dulapul în care mama păstra la loc de cinste oțetul și uleiul de măsline, pentru salată, alături de punga cu sare grunjoasă. M-am uitat cu atenție la tata și cu cât mă concentram mai tare să îmi imprim imaginea lui pe retină, cu atât părea că imaginea lui se pierde printre rafturile dulapului, se estompează.

– Hai noroc! Să te văd mireasă, îmi zice, iar veselia din tonul lui este la fel de molipsitoare ca întotdeauna.

A ridicat o ceașcă pe care acum o clipă nu o avea în mână. Am ciocnit obiectele de porțelan. Ciudat, dar nu am auzit niciun clinchet la atingerea lor. Mi-a zâmbit în timp ce a ridicat o vișină cu două degete. Părea o perlă închisă la culoare, genul ăla de perlă neagră pe care l-am văzut doar în documentare. Ceașca din mâna lui este identică cu cea din mâna mea. Observ cu greu, în lichidul din vas, că am o vișină care alunecă în mod jucăuș.

– Să-ți spun ce film am văzut aseară.

Vocea tatei a devenit parcă și mai clară de când am sorbit din vișinată.

– Era unul alb-negru, de prin anii ’40 sau ’50. M-am gândit că ar trebui să-ți spun ceva despre el, că intriga are și un personaj care este reporter.

Ceașca a dispărut din mâna tatei. Acum ține o furculiță și mănâncă dintr-o salată de roșii cu ardei gras și ceapă tăiată solzișori.

– Toată acțiunea se petrece într-un tren, în drum spre Paris, începe tata să povestească printre feliile de roșie pe care le mănâncă cu aceeași poftă de care îl știam în stare. Un reporter care s-a urcat în tren, undeva prin Nisa, vrea să relateze despre aventura amoroasă a unui ofițer nazist cu o soprană din Paris.

Tata îmi dă tot felul de detalii despre filmul pe care l-a văzut și dintr-o dată mă pomenesc că îmi povestește despre o soprană, pe nume Selina, care înainte de a urca în tren, se întâlnește pe furiș cu un bijutier, căruia îi încredințează o bijuterie cu o perlă rară și foarte prețioasă.

– Bine, da’ de ce-mi povestești mie toate astea?

Mi-am făcut curaj, cu greu, să întrerup șirul lui de cuvinte. Nu l-am văzut de doi ani și jumătate, iar el îmi vorbește acum despre soprane, bijuterii și aventuri amoroase. A pus cu grijă furculița pe masă și s-a ridicat. Văd acum doar dulapul cu condimente.

 

***

Pe scaunul de lângă mine, însă, simt o prezență. Văd cu coada ochiului, apoi din ce în ce mai clar, o mână de femeie, cu un inel cu perlă neagră pe degetul inelar. Întinde mâna pentru a lua ceva de masă. Degele ei ridică ceșcuța cu vișinată și am timp să îi admir manichiura impecabilă. Unghiile ei roșii par să îmi transmită „Nimeni nu mai e ca noi!”. Întotdeauna am admirat manichiura altor femei, nu mă pot abține.

– Draga mea, începe să-mi vorbească fără niciun fel de introducere, după ce a sorbit din alcoolul de pe masă, ești și tu femeie și știi ce înseamnă dorul! Știi ce înseamnă să-l iubești atât de mult pe cel de lângă tine, încât ți-ai da și haina de pe tine doar ca să-i fie lui bine. Rogu-te, ajută-mă!

Nu am timp să reacționez la ceea ce îmi spune, pentru că tumultul vorbelor continuă, de parcă eu aș fi singura care ar putea să o ajute pe această femeie cu o rochie neagră, de seară, vaporoasă, care îi dezvăluie pieptul generos și brațele albe ca laptele.

– Nu sunt de prin părțile locului. Tatăl tău a zis că mă poți ajuta.

A tăcut, cred că și-a pierdut suflarea, așa că are nevoie de o scurtă pauză pentru a-și recăpăta echilibrul. Trag aer în piept, la fel ca ea, și îi răspund:

– Cum aș putea să vă ajut?

– Mă poți pune în legătură cu bijutierul din orașul vostru.

Printre respirația ei îngreunată de emoție – deși chiar nu înțeleg de ce ar fi vreodată cineva emoționat în prezența mea – aflu că este soprană la Opera Națională din București, că se numește Selina – numele de scenă – și că este în căutarea unui bijutier care lucrează la noi, în micul oraș de provincie. Eram, totuși, curioasă să aflu de la Selina, soprana care poposise în bucătăria mamei, de ce avea atât de mare nevoie de un bijutier. Am mai turnat un pic de vișinată în ceașca interlocutoarei mele, la cererea ei. Părea că are nevoie de un strop de alcool, pentru a prinde curaj și pentru a-i dezlega limba.

– Acum mulți ani, draga mea, cu mult înainte să te naști tu, l-am cunoscut pe bijutierul de la voi de aici, din Vișinești.

Am privit-o acum cu și mai multă atenție. Nu îmi păruse genul de femeie care să vină într-un orășel de provincie, cu atât mai puțin la un bijutier de aici, când în Capitală ar fi avut de ales dintre atâția oameni calificați. Și-a scos un evantai din poșetă și a început să-și facă aer. În cocul prins perfect se afla o agrafă în forma unei note muzicale, pe care o atingea des când vorbea, fără să-și dea seama de acest tic. Ca și cum voia să verifice că agrafa este tot acolo.

– Pentru că aveam nevoie de bani, ca să-mi cumpăr un bilet de tren spre Paris, i-am vândut domnului Drăguțeanu – un om tare simpatic dealtfel – broșa mea. O moștenire de familie. Avea o perlă rară prinsă în modelul simplu de aur. O perlă neagră foarte scumpă. Aș vrea să o recuperez.

– Mai doriți puțină vișinată?

Mă ridic în picioare, iau carafa de pe masă și dau să-i torn din lichidul purpuriu. În clipa aceea, o pală puternică de vânt umflă perdeaua de la fereastra de lângă aragaz. Focul de sub oala cu legume se stinge, iar fereastra aproape că se dă de perete, așa cum se întâmpla în verile din copilăria mea, când se abătea vreo vijelie asupra cartierului nostru. Nu primesc niciun răspuns de la ea.

Mă uit la scaunul pe care acum o clipă stătuse Selina. Simt în nări, însă, un ușor parfum de levănțică. Închid robinetul de gaz al buteliei. Legumele mamei au fiert. Le-am testat cu o furculiță. Când mă întorc spre masă, observ că pe scaunul tatălui meu se află un bărbat cam la 70-80 de ani, cu părul alb, tuns scurt. Îi recunosc ochii albaștri și calzi, cu nuanțe de gri. Este domnul Drăguțeanu, un bun prieten al tatălui meu. Să fie același domn Drăguțeanu din povestea spusă de Selina?

– Fii drăguță și toarnă-mi și mie un deget de vișinată.

Îmi vorbește calm. Simt, însă, că sunt analizată, chiar scanată de privirile lui. Accept și îl servesc cu o cantitate mică din licoarea preparată de mama în vară.

– Măi, fetițo, tu să nu crezi tot ce îți îndrugă Selina, zise pe un ton menit să arate îngrijorarea.

Obrazul său fin arată că este proaspăt ras. Pielea albă de pe pomeți este brăzdată de vinișoare roșii. Se înroșește și mai tare în obraji după primele guri de vișinată. E un bărbat elegant, îngrijit, așa cum îmi aminteam de el, când îl văzusem în copilărie, discutând cu tata despre politică. Scoate din buzunarul de la piept o hârtie. O despăturește cu multă atenție și migală și o așază pe masă. Văd că este, de fapt, un articol decupat dintr-un ziar. Mângâie hârtia îngălbenită de trecerea timpului, cu gesturi tandre, de parcă n-ar vrea să-i facă vreun rău. E un bun de preț pentru el. Din alt buzunar al hainei scoate o pereche de ochelari. Îi pune pe nas și continuă să mă scaneze. Oare bărbatul ăsta are raze X în privire?

– Hai să-ți spun, pe scurt, despre ce e vorba.

Din tonul lui, deduc că e ceva serios și că a vrut să se convingă că îmi poate încredința informațiile de preț pe care le poartă cu el.

– Azi, fetiță dragă, tu ești judecătorul nostru. Tot ce trebuie să faci în următoarea perioadă este să ne asculți pe toți patru și să tragi o concluzie la final. Eu mă aflu aici să-ți prezint faptele așa cum au fost ele, în vara aia nefericită din 1944.

– Ce s-a întâmplat atunci?

Se încruntă, deranjat de întrerupere. Mângâie încă o dată bucata decupată din ziar, de parcă și-ar fi amintit că gestul ăsta trebuie repetat din minut în minut, altfel se întâmplă ceva rău.

– Fiul meu, unicul meu băiat, Andrei Drăguțeanu, s-a încurcat cu o soprană de la Opera Națională din București. Ai văzut-o și tu pe Selina în seara asta, nu se putea abține să nu facă ea prima vizită, înaintea tuturor! Ea i-a băgat în cap lui Andrei să fugă împreună la Paris. Și ce să vezi? Madame voia să plece din București, dar nu avea banii necesari. Îi plăcea să trăiască pe picior mare și avea nevoie de cineva cu finanțe, ca să zic așa.

Când dau să întind mâna, pentru că vreau să citesc articolul decupat, îmi dă peste degete. Ridic privirea și simt că sângele îmi îngheață în vene. Domnul Drăguțeanu știe să-și facă ieșirea! Asta pot s-o confirm. Nu se mai află pe scaunul din fața mea. În locul său se află un bărbat cu început de chelie, îmbrăcat cu un trenci gri. Tocmai și-a stins țigara pe una dintre farfuriile de pe masă și mă privește cu ochii săi mici și verzi. Din buzunarul trenciului scoate, cu mâini tremurânde, un pix și un carnețel.

– Deci tu ești judecătoarea noastră. Cam tinerică… Ce să zic? Nu știu cât de multă experiență ai tu în a judeca oamenii.

Încerc să nu mă simt ofensată, deși exact lucrul acesta și l-a dorit.

– Sunteți reporter, îl întrerup.

Bărbatul pare să le știe pe toate și, nu știu de ce, îngâmfarea lui mă scoate din minți. O fi și faptul că se uită prin bucătărie și își ia notițe – doar el știe despre ce.

– Da, ai ghicit. Meriți un premiu! Sunt Marinel Rădan, iar articolul decupat din ziar, cel așezat pe masă, este scris de subsemnatul.

Primesc încă o piesă din acest puzzle pe care mă chinui de ore bune, de zile, să-l deslușesc. Oare despre ce este acel articol? Aș vrea să văd fotografia mai de aproape.

– Nu-i așa că mori de curiozitate să afli ultimele cancanuri despre soprana Selina? Și despre cum a destrămat o căsnicie și a adus tragedia în sânul unei familii?

Tonul lui este clar răutăcios, în mod voit, și îmi zgârie timpanele. Mă abțin de la comentarii, pentru că sunt curioasă. Vreau să aflu picanteriile pe care le știe despre Selina. Dacă tot am această sarcină de a judeca, aș vrea să aflu cât mai multe despre oamenii din fața mea. Se servește singur, ia câte puțin din aperitivele de pe masă, își toarnă vișinată și își aprinde o țigară.

– Of, tinerețe, tinerețe...

Trage din țigară și lansează în aer cerculețe de fum. Intenționat mă face să aștept. Suspansul creat mă sâcâie, dar nu vreau să-i dau satisfacție.

– Stimabila soprană Selina și-a vândut sufletul și trupul. Și ce trup! Ah, dar câte cancanuri mai am să vă povestesc.

Trage iarăși din țigară, cu și mai multă sete. Și-a pus picioarele pe masă în mod nerușinat. Bucătăria mamei se umple de fumul gros, iar tot ce reușesc să mai văd sunt tălpile pantofilor lui. Sunt tocite de la atâta mers pe teren, pentru a culege informații despre Selina. Fumul țigării sfidează logica, devine din ce în ce mai gros și abia îi mai deslușesc pantofii negri și tălpile obosite și uzate de la atâtea drumuri.

– Draga mea judecătoare, ești ca o copiliță în ochii mei. Totuși, am să-ți spun câteva informații care te vor șoca, probabil. Sau poate că nu… Vezi tu, Andrei Drăguțeanu a cunoscut-o pe Selina într-o seară, la Capșa. Bărbat însurat, ofițer de rang înalt în Armată. Nu mai era un puștan care să își piardă mințile după o fustă.

Din când în când, își schimbă poziția picioarelor care se relaxează pe masă. Oare așa stă și la redacție? Continuă să îmi ofere și mai multe piese de puzzle despre relația amoroasă dintre cei doi. Andrei Drăguțeanu era pe atunci capul unei familii importante, din București. Bătrânul lui tată, bijutier aici în Vișinești, a aflat despre aventura fiului său chiar din ziar, din articolele scrise de Rădan.

– Nu mi-a fost deloc greu să le dau în vileag relația interzisă, se laudă reporterul în fața mea, de parcă asta ar putea să mă impresioneze. Drept să-ți spun, Selina nici nu se mai ascundea. Mergea braț la braț cu Andrei, pe Calea Victoriei, să-i vadă toată lumea.

– Și pe dumneata de ce te deranja? Poate chiar se iubeau, îi zisei.

Îi văd pantofii mișcându-se nervos. Dă dintr-un picior.

– Banii din contul Selinei erau pe terminate, iar ea știa asta, continuă Rădan fără să-mi răspundă la întrebare.

Încerc să-i ignor picioarele încălțate, proptite cu atâta nerușinare pe masa mamei, plină de bucate delicioase.

– Care este treaba cu broșa? Îl întreb, sătulă să-i tot văd tălpile prin fumul înecăcios.

– Vezi tu, măi, fetiță… Domnul Drăguțeanu a pus la cale un plan. Știu despre el pentru că însuși bijutierul Drăguțeanu mi l-a împărtășit.

Face o pauză și vrea să creeze și mai mult suspans în jurul acestui plan.

– I-a propus Selinei un târg… Aș zice un pact cu necuratul…

– Ce fel de pact? Nu înțeleg.

Nici nu apuc bine să-mi termin vorbele, când aud deodată o bătaie în ușa de la bucătărie. Și încă una, apoi încă una. Din cauza fumului gros de la țigara lui Rădan – ori de la soba mamei care tocmai azi a ales să îmi blocheze privirile – nu pot vedea nici ușa, nici perdeaua care îi acoperă geamul. Nu apuc să rostesc „intră”. Ușa se deschide brusc și se lovește de perete. Fumul se evaporă mai repede decât mi-aș fi imaginat, iar pe masă nu se mai află picioarele lui Rădan.

Un bărbat înalt, îmbrăcat în uniformă, așa cum văzusem de atâtea ori în fotografiile din tinerețea bunicului meu, din armată, pășește în bucătărie. Pragul de sus nu este foarte înalt, așa că este nevoit să-și aplece capul pentru a nu se lovi. În timp ce pășește în interiorul călduros al bucătăriei, îi văd și mai clar chipul: ochii negri, sprâncene negre și dese și o cută adâncă ce le desparte.

– Pot să iau loc? Mă întreabă vizibil preocupat, de parcă nu ar dori să deranjeze.

Pantalonii lui sunt călcați la dungă, pantofii strălucesc de curați ce sunt, iar părul este proaspăt tuns. Pe mâna stângă, verigheta de pe inelar îmi atrage atenția.

– Da, vă rog să vă așezați. Poate doriți să serviți o vișinată.

O refuză, motivând că nu bea în timpul serviciului. Curios, nu mă așteptam ca el să fie acum „în timpul serviciului”.

– Cu ce vă ocupați? Vă rog să îmi iertați îndrăzneala… Dar nu știu cine sunteți.

Se așază pe același scaun pe care a stat tata mai devreme. Cu spatele perfect drept, chiar și atunci când stă așezat pe scaun. Mă gândesc că pesemne că regulile stricte impuse în armată îi curg astăzi prin toți porii.

– Numele meu este Andrei Drăguțeanu. Mă aflu în fața dumneavoastră, azi, ca să mă judecați. Promit solemn că voi coopera.

– Stați puțin, îl întrerup.

Îmi torn apă minerală dintr-o sticlă care, aparent, fusese acolo toată ziua. Eu nu o observasem. Pe sticlă s-au format broboane de apă, din cauza condensului.

– Tot aud lucrul ăsta spus despre mine, că sunt judecătoare, că trebuie să judec oamenii din fața mea… Dar eu…

– Ăsta vă este destinul, mă întrerupe ofițerul. Iar acum trebuie să ascultați și mărturia mea. Este ultima piesă din povestea asta.

Beau din apa minerală – marca preferată a tatălui meu – cu o sete de care nu mă credeam capabilă. Inima îmi bate cu putere. Simt că aș bea și o cafea acum, aș bea orice numai ca să-mi potolesc setea. Bucătăria s-a aerisit de fum, însă tot simt că mă sufoc, că nu am destul aer.

– Vă ascult, îi zic în șoaptă.

Îmi simt iar gura uscată, așa că prefer să nu-i mai zic nimic. Este momentul să-l las să spună tot ce are pe suflet, mai ales că știu că așteaptă de mult timp această clipă a eliberării, a adevărului.

– Domnișoară judecător, vedeți… Eu… Eu m-am îndrăgostit. Și nu de oricine. De cea mai talentată soprană a Operei din București.

Selina i-a căzut cu tronc, îmi spune, iar cuta dintre sprâncene se mai relaxează. Era însurat de peste zece ani când a văzut-o pentru prima dată la Capșa. De fapt, nu îi văzuse chipul, ci doar rochia cu spatele gol, croită după ultima modă de la Paris. Talia subțire și spatele dezgolit au fost catalizatorul. Voia neapărat să o cunoască pe femeia aceasta misterioasă. Și din acea seară, a știut că fără ea nu poate trăi. Nu au ținut relația secretă. De fapt, nici nu au putut.

– Un reporter fără scrupule, Marinel Rădan, mi-a cerut bani: zece mii de lei, ca să nu dea în vileag iubirea noastră. Nu am acceptat.

Era un bărbat cu principii. Îmi povestește în continuare că nu a acceptat să fie șantajat pentru relația sa, nu în felul acesta abject.

– Da, am greșit! Recunosc că mi-am înșelat soția. Însă nu aveam de gând să mă mai ascund. Nu de Rădan, pe care nu dădeam doi bani. Presa a vuit o perioadă, tot Bucureștiul părea să vorbească doar despre mine și Selina.

Puzzle-ul însă se complică și mai mult, iar Andrei Drăguțeanu continuă să se destăinuie în fața mea. Într-o zi, a aflat de la Selina că tatăl lui îi trimisese o scrisoare. O invitase la Vișinești.

– Mi s-a părut ciudat la început. Am crezut că e primul semn că ne acceptă relația, că ne dă binecuvântarea lui. Selina mi-a povestit, de fapt, că i-a oferit bani. O sumă uriașă ca să mă părăsească.

Pare greu de crezut acest gest, dacă stau să mă gândesc la domnul Drăguțeanu, bijutierul, cel care stătuse în fața mea acum câteva clipe sau… acum câteva zile. Un domn atât de distins, de corect, care nu păcălise niciodată pe nimeni, să ajungă să recurgă la un astfel de gest. După spusele lui Andrei, îi oferise sopranei o sumă frumușică, iar condiția era să se urce în primul tren spre Paris.

– Fără mine. Fără bagaje. Nu i-a acordat Selinei nici măcar 24 de ore, ca să-și pună lucrurile în ordine în București.

– Și a plecat?

– Selina l-a jucat pe tata pe degete. A zis că acceptă banii. Și, ca să nu dea de bănuit, i-a încredințat tatei o broșă cu o perlă neagră. L-a pus chiar să-i dea chitanță pentru obiectul de preț, ca să fie totul legal. În definitiv, perla chiar era rară, iar tata era bijutierul cel mai cunoscut de prin părțile astea.

În următoarele minute, mi-a destăinuit cum, cu banii în poșetă și cu broșa vândută lui Drăguțeanu, Selina s-a întors la București. I-a povestit apoi totul lui Andrei, despre planul ei, despre suma primită de la bijutier.

– Și despre cum putem fugi împreună la Paris. Argumentul ei a fost că putem să-i dăm bătrânului peste nas și să-l învățăm o lecție mai prețioasă decât orice nestemată din magazinul lui de bijuterii – o lecție despre iubirea noastră.

– Și ați plecat la Paris până la urmă?

Dau să-i torn și lui un pahar cu apă minerală și îl acceptă. Bea jumătate și îl văd că rămâne pe gânduri. Începe să se joace cu verigheta de aur. Pare absent, dar își face curaj să continue.

– Și da, și nu…

– Nu înțeleg, zic eu cu vocea ușor ridicată. Păi nu ați plecat împreună?

Privirea ofițerului cade pe articolul decupat din ziar, care rămăsese pe masă, printre farfurii și tacâmuri, în tot acest timp. Atinge hârtia de ziar cu două degete și o împinge pe fața de masă, în direcția mea:

– Judecați și singură.

Întind mâna și ating hârtia îngălbenită de vreme. Aproape că am reușit să o apuc între degete, când deodată aud vocea lui Marinel Rădan. E așa de clară, de parcă reporterul s-ar afla în camera alăturată.

– Ia poftiți puțin până afară, o să aveți o surpriză…

Vocea lui Rădan pare că se confundă cu vocea mamei, aud cuvinte rostite și de el, și de ea, o chemare afară, să văd copacii înfloriți și zambilele din grădină, levănțica… Dar eu știu că mama nu are levănțică în grădină.

– Nu-l ascultați, zise ofițerul, iar panica din vocea lui aproape că o pot tăia cu cuțitul pe care mama îl folosește ca să taie castraveții acri pentru salata de boeuf.

– De ce să nu-l ascult, domnule Drăguțeanu?

Mă miră comportamentul său. Până în acel moment, ofițerul fusese destul de calm și de calculat. Andrei se ridică de pe scaun și începe să pășească în jurul mesei, ca un leu prins într-o cușcă mult prea înghesuită.

– Vrea să vă inducă în eroare. Vrea să vă ispitească, pentru că sunteți judecătoarea. Nu mă lasă să termin ce am de povestit. E un truc ieftin de-al lui Rădan!

Pare convins că Rădan vrea să-i pună bețe în roate și încerc să-l calmez, pentru că vreau să aflu restul poveștii de amor dintre el și Selina. Vreau să aflu finalul, simt că acesta este obiectivul meu de-acum înainte.

– Vă rog, luați loc, îl îndemn.

Îi ofer încă un pahar cu apă și îl acceptă.

– Chiar vă rog să îmi povestiți. Vreau să știu dacă s-a întâmplat ceva care v-a împiedicat să călătoriți.

Andrei Drăguțeanu a tras aer adânc în piept și a oftat apoi prelung. Cuta dintre sprâncenele lui s-a adâncit, iar vocea i-a devenit sobră.

– Selina voia să plecăm chiar din seara aceea, după ce s-a întors de la Vișinești. Eu aveam încă unele dubii. Desigur, banii nu erau o problemă. M-a convins în cele din urmă și ne-am făcut bagajele în mai puțin de o oră. Ne-am urcat în mașină și când am ajuns la Gara de Nord, Rădan ne aștepta pe peron.

Andrei credea că tatăl său îi dezvăluise reporterului detalii despre cum i-a oferit Selinei bani ca să îl părăsească, pentru că din alte surse nu avea cum să știe Rădan că cei doi vor fi în gară.

– Eram atât de furios, că eram gata să-l pocnesc. Din fericire, Selina mi-a șoptit, cu glasul ei care mă fermeca de fiecare dată, să nu-mi fac griji în privința lui Rădan, că este doar un pion inofensiv.

Cu greu, cei doi îndrăgostiți au reușit să urce în tren, iar Rădan i-a urmărit și acolo. Continuase să le pună întrebări, unele dintre ele chiar indiscrete, după spusele lui Andrei. Nu era singur, îl însoțea și un fotograf de la publicația la care scria.

– Rădan voia să publice tot ce se putea despre noi, detalii despre plecarea noastră, în ediția de dimineață. L-am dat jos din tren în șuturi și iată că în sfârșit scăpasem de el. Puteam pleca liniștiți la Paris.

– I-ați spus soției dumneavoastră că plecați? Am cutezat să îl întreb, deși ardeam de nerăbdare să aflu ce s-a întâmplat mai departe cu el și Selina.

– Ea știa deja că am ales această cale… Nu mai locuiam sub același acoperiș de când am început relația cu Selina. Faptul că plecam era doar… o consecință.

– Totuși, ați reușit să plecați, după câte se pare.

– Domnișoară judecător, lucrurile nu sunt chiar atât de simple pe cât credeți. Eram în tren, aveam bani, alături de mine se afla iubita mea, Selina, cu vocea ei superbă de soprană. I-ar fi cucerit pe cei din conducerea Operei din Paris în doi timpi și trei mișcări! Ce-aș fi putut să-mi mai doresc de la viață?

Restul întâmplărilor pe care mi le-a relatat ofițerul Andrei Drăguțeanu nu au fost pe atât de fericite pe cât credeam. Chiar dacă cei doi se bucurau că au scăpat de „băgăciosul ăla de Rădan”, soarta a avut pentru Selina și Andrei alte planuri. Aproape de miezul nopții, când dormeau unul lângă celălalt în cușetă, trenul a deraiat.

– Ne aflam pe un pod, într-o zonă cu multe dealuri. La o trecere cu calea ferată, pe un drum lăturalnic, un camion care transporta levănțică era oprit. Din cauză că era beznă, cel care conducea trenul nu a observat camionul oprit pe șine. Iar asta a cauzat deraierea trenului și moartea tuturor pasagerilor din vagonul de la clasa întâi. Printre ei ne aflam și noi.

– Bine, dar cum e… Nu înțeleg… Cred că…

Deodată, simt cum îmi vâjâie capul, îmi simt durerea cum străpunge cutia craniană. Mă dor urechile, o senzație asemănătoare cu cea pe care o am atunci când zbor la altitudini mari. Îmi recapăt vocea, în ciuda durerii de cap.

– Vreți să spuneți că Selina e moartă? Dumneavoastră sunteți mort?

– Cum vă spuneam, aspectele acestei întâmplări nu pot fi colorate în tonuri de alb sau negru. Rădan a fost cel care l-a anunțat pe tata că suntem în Gara de Nord și că vrem să plecăm la Paris. Am aflat mai târziu că tata a venit la locul accidentului, grație relațiilor cu oameni în poziții-cheie pe care și le-a făcut de-a lungul anilor. M-a găsit printre toate celelalte cadavre, chiar la răsăritul soarelui, și, cu o voce caldă și calmă, mi-a pus în palmă broșa pe care i-o plătise Selinei și mi-a zis doar atât: „Vino cu mine!”.

 

***

Cum e posibil să-și mai amintească ceva, dacă era mort? Cum de revine broșa cu perlă neagră în povestea pe care tocmai mi-a spus-o? Întrebările mi se învălmășesc în minte, într-o cascadă pe care simt că nu o pot opri. Ce vrea să însemne acel „Vino cu mine!”? Să vină unde? Mă ia amețeala, îmi simt din nou gura uscată și aș bea ceva, numai că sticla de apă minerală nu-i pe masă. Tot ce pot să prind cu privirea este sticla de vișinată. Am atât de multe întrebări pentru Andrei Drăguțeanu. Îmi masez tâmplele, care parcă au renunțat să mă mai doară, de la prea multe întrebări fără răspuns. Parcă mi-a citit gândurile.

– Știu că aveți multe întrebări, așa că îl voi lăsa pe tata să vă explice mai departe.

– Stați, nu plecați!

Dau să mă ridic de pe scaun, dar îmi simt picioarele grele, ca de plumb.

– Vă rog, mai am întrebări!

Dar nu mă mai ascultă. Tot ce reușesc să văd sunt doi ochi negri și cuta dintre sprâncenele ofițerului Drăguțeanu.

 

***

– Vino cu mine, i-am spus fiului meu. Cadavrul plin de sânge și de funingine nu mă descuraja. Trebuia să-l iau de acolo cât mai repede.

Aud, ca prin vis, vocea bijutierului Drăguțeanu, prietenul tatei. În mâna dreaptă țin o ceșcuță cu vișinată. Nu, nu e o vișină, este o perlă. O perlă neagră. Ce ciudat! E tare jucăușă, pe fundul ceștii.

Domnul Drăguțeanu își toarnă și el un strop de alcool. Se așază pe un scaun. Face mișcări lente, de parcă îl dor toate oasele și toate încheieturile.

– Tot ce voiam era să-l iau pe Andrei de acolo, dintre fiarele contorsionate.

– Nu îl puteați salva. Ați venit prea târziu, îi șoptesc.

Mă cuprinde o tristețe apăsătoare, ca în ziua în care am aflat, prin telefon, de la fratele meu, că l-am pierdut pe tata.

– Domnișoară judecător, vă înșelați. Eram extrem de aproape să-l salvez pe Andrei, însă nu în sensul în care credeți. Aș putea zice că am ajuns la timp. Pentru fiul meu, oricum, timpul nu mai exista.

– Nu înțeleg... Nu mai înțeleg nimic... Dumneavoastră ați venit cu broșa...

Pun ceașca jos, iar gestul meu apăsat ar putea fi chiar un surogat al ciocnitului dintr-un ciocănel de judecător.

– Mă duceți cu zăhărelul… Mă duceți pe o pistă falsă, îi spun.

– Nu doriți să vă spun continuarea?

Bătrânul bijutier soarbe din ceșcuța cu vișinată și o așază pe masă, între două farfurii cu aperitive.

– Haideți, zice el, că nu mai avem mult timp.

Respir adânc, mă pregătesc să iau startul alături de el, de mărturisirea lui completă. Pe locuri, fiți gata… Domnul Drăguțeanu și vocea lui calmă deapănă povestea.

„Vino cu mine!” era o formulă pe care Selina l-a învățat să o folosească. Era, se pare, o incantație extrem de simplă. Nu întâmplător i-a dat bătrânului bijutier și broșa cu perlă. Mă rog, Selina pretindea că i-a vândut-o. Îl ascult și simt că îmi recapăt energia. Capul nu îmi mai zvâcnește. Articolul din ziar, îmi spune bătrânul, l-a decupat la scurt timp după ce trenul a deraiat. Era semnat de Rădan și surprindea detalii despre plecarea lui Andrei la Paris.

– Bucățica asta de hârtie ascunde în ea ceva de preț, zise bijutierul. Pe ea se află ultima fotografie realizată pe când Andrei era încă în viață. La braț cu Selina, în Gara de Nord.

– De aceea ați păstrat-o? Îl întreb intuind răspunsul.

– E doar o parte a motivului meu. Nu trece o zi fără să mă uit la articolul și la fotografia din ziar. Nicio zi în care să nu îmi amintesc greșelile pe care le-am făcut în privința unicului meu fiu.

Îl rog, chiar îl implor să fie mai clar. Nu pot judeca lucrurile dacă nu are de gând să-mi spună ce s-a întâmplat cu Selina, cu broșa, cu Andrei.

– Cadavrul Selinei nu a fost găsit de anchetatori. Nici nu avea cum, pentru că ea nu fusese cu Andrei în compartimentul de tren. Era doar o nălucă, o plăsmuire. Totul a fost pus la cale de ea, accidentul, camionul…

A continuat să-mi povestească ce s-a întâmplat, de fapt, în ziua când a invitat-o la Vișinești. Nu-i oferise bani ca să-l părăsească pe Andrei – departe de el gândul acesta.

– Ce i-ați spus atunci Selinei?

– I-am amintit că Andrei e bărbat însurat, că are o familie, că are în față o carieră înfloritoare. Că iubirea lor este una trecătoare.

– Doar atât? Credeați că argumentele acestea o vor convinge să-l părăsească?

A tăcut câteva secunde și a privit în altă direcție. Pe peretele din bucătărie, din dreapta ușii, se afla un ceas. Era ora șapte fix. S-a uitat la el, apoi la ceasul de la mână. Înainte de a se ridica de pe scaun, domnul Drăguțeanu mi-a spus doar atât:

– Selina știa că Andrei va muri. De aceea mi-a încredințat broșa cu perlă neagră.

 

***

Nările îmi sunt îmbătate de un parfum fin de levănțică. Simt mici curenți de aer: cineva, lângă mine, dă dintr-un evantai din dantelă neagră. E chiar Selina, în fața mea, la masă. Își strânge evantaiul și își toarnă din sticla cu vișinată de pe masă.

– Selina, e adevărat? Știai că Andrei va muri?

Nu vreau să mă mai învârt în jurul cozii, eu sunt judecătoarea în definitiv. Merit să știu! Oare cât va mai continua să mă mintă femeia asta?

– Ah, bătrânul bijutier nu și-a ținut gura! Știam că nu se va abține.

Trage aer în piept și își așază o șuviță în cocul prins cu aceeași agrafă pe care am observat-o mai devreme, să fi fost acum câteva săptămâni… sau luni.

– Se pare că în fața măreței judecătoare nu mă mai pot ascunde. Da, știam că va muri. Așa cum știam că relația noastră nu va dura o veșnicie.

– Bine, dar broșa... Accidentul de tren...

Soarbe din ceșcuță și înghite, cântărind parcă în minte calitatea vișinatei. Pare satisfăcută, ba chiar veselă. Eu îi vorbesc de moarte, iar ea îmi zâmbește ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

– Ești atât de tânără! Ah, cum să-ți explic eu… Vezi tu, broșa cu perlă neagră pe care i-am încredințat-o lui Drăguțeanu nu era o simplă bijuterie. M-a chemat la el în ziua aceea pentru că știa de ea și știa ce poate face. Nu știu, sinceră să fiu, pe ce căi aflase de puterile broșei. Voia, cu ajutorul broșei de la mine, să își readucă la viață soția. Bâjbâise ceva despre cât de mult a iubit-o și că au trecut 40 de zile de la moartea ei.

A făcut o pauză și m-a privit direct în ochi, de parcă ar fi vrut să se asigure că ochii mei nu o mint.

– Ceea ce îți voi povesti, draga mea judecătoare, rămâne între noi.

I-am făgăduit că nu voi spune nimănui și a mai stat pe gânduri câteva clipe, cântărind dacă e cazul să-mi dezvăluie mai multe sau nu. Apoi a început să se destăinuie. Lăsase broșa la tatăl lui Andrei pentru că știa că bătrânul va avea nevoie de ea la un moment dat. Îl învățase și cum să o folosească. Pusă în mâna persoanei decedate, broșa cu perlă o putea readuce la viață. Însă ceea ce Selina nu îi spusese bietului bijutier era că, oricât de mult s-ar fi străduit să-și aducă fiul la viață, până la urmă alegerea asta aparținea sufletului persoanei decedate.

– Vezi tu, micuță judecătoare, bătrânul i-a șoptit lui Andrei că am murit. A făcut tot ritualul, bietul de el, așa cum i l-am explicat. Broșa așezată în palma stângă, pe partea inimii, șoptitul formulei… Doar că, ce să vezi? Andrei nu a vrut să vină cu tatăl său.

– Deci să înțeleg că nu a vrut să revină la viață? Cum de știi asta?

A râs de naivitatea mea, la început ușor, apoi din ce în ce mai zgomotos. Hohotele ei au reușit să spargă în mii de cioburi fereastra de la ușă și de la geamul de lângă aragaz. Am simțit pe obraji o pală de vânt, ușoară ca răsuflarea unui bebeluș, și în nări mi-a ajuns din nou parfumul de levănțică. Și-a dat o șuviță de după ureche și am revăzut inelul ei cu perlă.

– Eu știu tot, drăguță judecătoare. Eu știu cine trăiește și cine moare. Broșa e doar o… busolă, să-i zicem. Iar acum bijutierul regretă amarnic că i-am încredințat-o și că a folosit-o absolut degeaba!

Mă cuprinde tristețea când îmi povestește acest lucru. Sunt dezamăgită. Am crezut că ceea ce trebuie să judec astăzi este o poveste de dragoste și că va avea un final fericit, ca în filme.

– Nu fi tristă, îmi zice în timp ce se ridică de pe scaune, iar volanele rochiei ei negre mătură podeaua. Ne vom revedea cândva…

 

***

Într-o clipită, dispare din câmpul meu vizual. Fereastra este intactă, la fel și geamul ușii din bucătărie. Legumele fierb la foc mic în oală, iar aburii se ridică spre hota nouă a mamei mele. I-am făcut-o cadou de ziua ei, acum o lună, pe 2 august. A fost o surpriză uriașă pentru ea când a primit cutia de la curier.

– Florence!

Aud vocea mamei, de undeva de pe holul de la intrare, cel care duce spre bucătărie. Mă strigă așa doar când mă alintă. E doar una dintre formulele de alint pe care le folosește cu mine.

– Ți-am cumpărat o înghețată, ca să te mai răcorești.

Mama intră în bucătărie, cu o sacoșă plină de cumpărături. Ce înghețată visează mama? Suntem în decembrie. Oh, capul meu! Tâmplele mele! Simt cum îmi zvâcnesc. Cât am băut oare? Mă ridic și mă duc la fereastră. Văd mărul vecinei Angela, de lângă gard. Este plin de fructe. La fel și prunii, sunt plini de roade. Mama se uită ciudat la mine, când vede că pun mâna pe sobă. Este rece. Nici urmă de foc.

– Hai să mănânci puțină înghețată. E cu vișine.

Sfârșit.