Cinematograf

În cele din urmă, am pătruns pe căi misterioase într-o sală uriașă ca de cinematograf sau de spectacole. Lumina reflectoarelor era stinsă, însă întunericul nu mă speria. Din contră. Mă simțeam ușoară ca un fulg, pluteam… Ba nu, pășeam liberă peste rândurile de fotolii elegante de catifea roșie. Ori să fi fost catifea purpurie, precum fructele vișinului în care îmi petrecusem verile, în copilărie? Pășeam încrezătoare chiar și peste două sau trei rânduri de fotolii deodată. Totul părea atât de simplu. Le vedeam aievea sub picioarele mele, rămânând apoi în urma mea, cu fiecare pas pe care îl făceam. O sală goală, fără spectatori și fără ecou, care era doar a mea, un loc de joacă doar al meu. Sala în care mă puteam juca în voie. Alergam, făceam pași uriași, de care nu mă crezusem în stare până acum. Nimeni și nimic nu mă putea opri din acest drum. 

 

Fotografie de Tima Miroshnichenko de la Pexels