Cinematograf

În cele din urmă, am pătruns pe căi misterioase într-o sală uriașă ca de cinematograf sau de spectacole. Lumina reflectoarelor era stinsă, însă întunericul nu mă speria. Din contră. Mă simțeam ușoară ca un fulg, pluteam… Ba nu, pășeam liberă peste rândurile de fotolii elegante de catifea roșie. Ori să fi fost catifea purpurie, precum fructele vișinului în care îmi petrecusem verile, în copilărie? Pășeam încrezătoare chiar și peste două sau trei rânduri de fotolii deodată. Totul părea atât de simplu. Le vedeam aievea sub picioarele mele, rămânând apoi în urma mea, cu fiecare pas pe care îl făceam. O sală goală, fără spectatori și fără ecou, care era doar a mea, un loc de joacă doar al meu. Sala în care mă puteam juca în voie. Alergam, făceam pași uriași, de care nu mă crezusem în stare până acum. Nimeni și nimic nu mă putea opri din acest drum.

Fotografie de Tima Miroshnichenko de la Pexels

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Povestea mea (cu și despre diabetul zaharat de tip 1)

Povestea mea (cu și despre diabetul de tip 1 Mie nu mi se poate întâmpla... Și totuși, mi s-a întâmplat să fiu diagnosticată cu diabet de tip 1 în luna mai 2021, după mai multe analize de sânge de rutină – le zic eu. Numai că nu erau de rutină. Pe buletinul de analize am citit negru pe alb că aveam o glicemie de 380 mg/dl pe nemâncate și o hemoglobină glocozilată – acea HbA1c de care ați auzit cu siguranță – de 15,1%. Sunt numere pe care nu le voi uita niciodată. Nu mai era niciun dubiu. Aveam diabet de tip 1. De ce credeam că mie nu mi se poate întâmpla? Pentru că aș fi zis că eu, ca jurnalist care scrie despre sănătate, voi fi în stare să recunosc simptomele unei boli cronice. Dar nu a fost așa. Nu în cazul unei boli parșive, care se instalează lent în organism. Mintea mea a fost, cred, cel mai mare dușman. Găseam explicații și motive „întemeiate” pentru orice. Oboseala și extenuarea, apatia – toate erau normale, nu? Doar aveam doi motani care mă trezeau în timpul nopții,

Ken, păpușa masculină: calități și defecte

M-am gândit să scriu acum ceva timp despre lecțiile de viață pe care le-am învățat de la nepoțeii mei, trei la număr. De șapte ani sunt mătușă cu normă întreagă (recunosc, uneori este normă "întreagă", alteori este doar part-time). Dar lăsând gluma la o parte, cei mici reprezintă pentru mine o sursă bogată de lecții de viață, deși vârstele lor, însumate, nu fac cât vârsta mea de acum. Una dintre cele mai importante lecții vine chiar de la nepoțica mea cea mare, de 7 ani și 3 luni. De ziua ei de naștere și-a dorit și a primit o păpușă-băiat, pe care a botezat-o Ken. Toată lumea știe cine este Ken, e iubitul păpușii Barbie, șaten, tras ca prin inel. Păpușa Ken, partenerul lui Barbie. Sursă imagine: Pixabay Dar Ken (cel pe care l-a primit nepoata mea) este din "noua generație" de păpuși masculine: are o tunsoare la modă, blugi skinny, pătrățele pe abdomen, o cămașă slim fit și sprâncene perfect pensate. Ce mai, e un păpușel ideal! Micuța mea nepoată al cărei

Un vis-jurnalismul narativ

Îmi doream de foarte mulți ani să fac un curs de jurnalism narativ și visam încă de prin 2011 sau 2012 să îl urmez, mai ales că numele celei care îl preda (pe atunci) la Fundația Calea Victoriei era cel al unei foste colege de la masterat, care scria (și scrie, cred, și în prezent) la DoR . Anii au trecut, au trecut foarte multe pretexte pe sub „Podul pretextelor și scuzelor” pe care mi l-am construit singurică și am uitat în cele din urmă de acest vis. Din păcate, când am făcut eu facultatea și masteratul nu exista un astfel de curs în programă și am tot găsit scuze ca să nu mă înscriu, deși cei de la Calea Victoriei îl tot repetau. O agendă roșie, printre alte agende și carnețele Am descoperit recent că la Fundația Calea Victoriei urma să aibă loc un atelier de jurnalism narativ susținut de Ani Sandu , așa că mi-am făcut acest cadou de ziua mea, doi într-unul, ca să zic, la pachet cu un atelier online de scriere creativă, susținut de zâna mea cea bună, Andra Samson . A fost

Creative flower

Faceți căutări pe acest blog